Faceți căutări pe acest blog

Creştinism Ortodox

luni, 23 martie 2015

Puterea credinţei



























Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună doar „Hristos a înviat!”. Muncea într-o chilie împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea de mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau viaţa foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce.

Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că la apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca şi o curea, el însă şi-a continuat lucrul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În scurt timp, intrând în chilia lui călugărul care îi aducea mâncare şi văzându-l cu şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară ca să nu fie rănit de el. 

Atunci bătrânul a repetat cuvintele Mântuitorului Hristos: "Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu vă va face nimic ca să vă rănească"(Luca 10, 19), şi "Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma" (Marcu 16, 18).

                                                                         Sursa: Patericul atonit, Arhim. Ioanikios

Funcţionarul şi rugăciunea cea înaltă


Am cunoscut un funcţionar - spunea Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul - care ajunsese la înalte măsuri de virtute. Rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus la serviciu, pe drum, şi oriunde mergea. Rugăciunea îi devenise de-sine-lucrătoare şi din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie şi de veselie. La biroul unde lucra, uda hârtiile cu lacrimi. Din această pricină se gândea să-şi lase serviciul şi să iasă la pensie. Cuviosul însă i-a spus să nu plece, iar când îl vor întreba colegii din ce cauză plânge, el să spună că şi-a adus aminte de tatăl său.

Odată, în timp ce conducea, ieşindu-i un copil în faţa maşinii, deşi la aruncat cât colo ca pe un titirez, totuşi copilul nu a păţit nimic. L-a păzit Dumnezeu, pentru că în acel ceas omul acesta se ruga.

                                          Sursa: Despre rugăciune, Vol. VI, Cuviosul Paisie Aghioritul

Trei paşi


Tu m-ai chemat când nu eram,
Şi nu ştiam ce har mă cheamă,
Tu m-ai chemat când nu ştiam
Ce este dragostea de mamă.

Când ne-am văzut, m-ai strâns la piept
Cu-n dor nebun, de pus în ramă,
Şi mi-ai şoptit: de când te-aştept,
Copilul meu, nemângâiat de mamă!

Regret c-am mers pe căi deşarte,
Străin de bravi şi căuzaşi,
C-am stat atâta timp departe,
Deşi, eram la doar trei paşi…

Când am făcut, fricos, întâiul pas,
Privindu-mi fraţii uriaşi,
Mi-ai zis, cu bucurie-n glas,
Copilul meu, mai fă trei paşi!

Când am căzut şi m-am rănit,
Împins fiind de cei pizmaşi,
Tu iarăşi, dulce, mi-ai şoptit:
Ridică-te şi fă trei paşi!

Văzându-ne în greu necaz,
Înconjuraţi de mulţi vrăjmaşi,
Din nou ne spune mama azi:
Copiii mei, mai sunt trei paşi!

Vegheaţi copii, vegheaţi mereu,
C-aveţi la ceruri bravi chezaşi,
Iar lângă voi e Dumnezeu,
La mai aproape de trei paşi!

Şi tot ce e proorocit,
Se va-mplini, iubiţi ostaşi,
V-aşteptă cerul, pregătit,
Mai faceţi încă vreo trei paşi!

Nu auziţi din cer cum cheamă
Atâţia sfinţi şi îngeraşi:
Să ascultaţi de-a voastră mamă!
Mai sunt trei paşi, mai sunt trei paşi!

"E bine aşa"?


Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

vineri, 20 martie 2015

Cei trei prieteni


Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte. În vârful acestuia trăia un bătrân înțelept pe care îşi doreau să-l cunoască. La un moment dat ajung ei la o răscruce, iar fiecare și-a ales o altă cărare.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai rapid.
A doua cale nu era la fel de abruptă, însă străbătea un canion îngust şi accidentat.
Iar cel de-al treilea a ales o cărare mai lungă, ce ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Nerăbdător s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După o altă săptămână, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
Trecură alte două săptămâni și sosi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al treilea părea să fi fost o adevărată plăcere. Aşa că, odată ajunși la bătrân, l-au întrebat care drum era cel mai bine ales.
- Ce ai învăţat tu? îl întrebă el pe primul.
- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni. Că pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Iar tu, tu ce ai învăţat? îl întrebă pe al doilea.
- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Că, dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte. Că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce pot alege … iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute.

joi, 19 martie 2015

O poveste adevărată


În  Scoţia  trăia  un  ţăran sărac care se numea Fleming. Într-o zi, aflându-se la lucru pe câmp ca să-şi câştige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor, a alergat în direcţia de unde venea şi a dat peste un copilandru care căzuse în cursa unei mlaştini şi începuse să se scufunde. L-a tras afară, l-a spălat şi i-a dat drumul.

A doua zi s-a pomenit la uşa casei cu un nobil englez.

– Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte şi am venit să te recompensez.

– Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată şi nici nu am de gând s-o accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu aproape.

– Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care tocmai îşi făcuse apariţia şi care era cam de aceeaşi vârstă cu copilul său.

– Da, e fiul meu, a răspuns ţăranul.

– În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de educaţie pe care i l-aş da fiului meu?

Ţăranul s-a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care şi le-a desăvârşit la celebra Facultate de Medicină „Holy Cross Hospital” din Londra şi a devenit savantul Alexander Fleming, cel care a descoperit penicilina şi a fost apoi încununat cu Premiul Nobel.

Între timp, fiul nobilului s-a îmbolnăvit de o gravă pneumonie şi a scăpat cu viaţă în urma unui tratament cu penicilină. Numele nobilului care l-a întreţinut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la moarte prin penicilina lui Fleming, a intrat în istoria glorioasă a Marii Britanii sub numele de Winston Churchill.

CONCLUZIA: O binefacere, cât de mică, se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar şi aici, pe pământ.

miercuri, 18 martie 2015

CRUCEA VIETII OMENESTI


Un crestin odinioara
Tot se caina mereu:
Grea mai este Crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu!
Cum o dau nu-mi merge bine,
DE NECAZURI NU MAI SCAP,
Si muncesc din greu ca boul,
Pana cad langa “protap”!
Iaca, altii sunt mai lenesi
Si traiesc mai in belsug,
Numai mie (vorba ceea)
“Boii nu-mi mai trag la jug”!
Si ofta crestinul nostru
Si mereu era cartind:
Nimeni nu putea odata
Sa-l auda multumind.
Insa cel de sus Parinte
Care ajuta pe “misel”
Cautand din cele sfinte
Cercetatu-l-a pe el
Noaptea cand dormea trudit
Si, luand pe om de mana,
L-a urcat pe deal la Schit.
Se facea ca este ziua
Si erau numai ei doi
Intre niste cruci frumoase,
Felurite dupa soi.
Unele erau de aur,
Altele de fier si lemn,
De argint si de arama,
Fiecare cu un semn.
Zice Ingerul atuncea:
“Ia-ti o cruce care vrei!
Numai potriveste-o bine
Si te intoarce la bordei!”
Lacom el apuca in graba
Cea de aur mai intai,
Incepand s-o tabarceasca
Pe voinicii umerii sai.
De prea multa stralucire
Nu te poti uita la ea.
Dar voind ca sa o ridice,
Vede ca-i nespus de grea.
Se mai uita dar, incearca,
Pana ce isi ia de seama
Sa-si aleaga alta cruce-
Tot frumoasa de arama.
Dar in ciuda lui si aceea-
Pentru dansul- este grea,
Cea de marmura mai tare
Cea de fier cam tot asa.
Langa ele mai la vale
Vede sub un copacel
Cruce de stejar usoara,
Numai buna pentru el.
O ridica deci si pleaca,
Iara ingerul pe drum
Il intraba pentru cruce,
Daca-i multumit acum.
“ Slava Domnului raspunde,
Tare-s multumit de ea,
Ca din toate numai asta
Este dupa vlaga mea!”
Ingerul atunci ii zice:
“Omule nemultumit!
Pentru crucea vietii tale
Totdeauna ai cartit!
Astazi te-am adus anume
Ca sa-ti fie tie semn
Ca nici una nu poti duce,
decat crucea cea de lemn.
Asta este “Crucea Vietii”
Data tie de cand esti,
Deci lui Dumnezeu da slava
Si de-acum sa nu cartesti.
Cele de metaluri scumpe
Sunt a oamenilor sfinti
Care sufar pana la sange
Intre grele nevointi.
Iara tu cu saracia
Lesne te vei mantui
Daca vei pazi credinta
Si rabdand, vei multumi!”

Sfantul Ioan Hozevitul de la Neamt

marți, 17 martie 2015

N-am timp


Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma după pensie.

În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două luni, ai timp?”.

Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.

După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul, lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.

Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!

luni, 16 martie 2015

Beţivul si nevasta lui.


O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!?
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
- "Tot tu eşti mai tare ca mine!?
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.

joi, 5 martie 2015

Mici şi neînsemnati, dar...



Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei.
În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi". Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!". "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi de acolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.

Si cei mici CONTEAZĂ; Si ei au o importantă majoră, desi par a fi neînsemnati. Fiecare are o valoare; nu are nimeni dreptul să marginalizeze si să desconsidere, să umilească si să discrimineze o fiintă creată de Dumnezeu!

O problemă de... iubire


Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor, s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a întrebat:

- Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei?

Îngerii au spus:

- Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage.

Bine, a zis Domnul. Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru nepăsarea oamenilor:

- Doamne, oamenii tot nu se roagă.

Domnul i-a întrebat iarăşi:

- Ce credeţi că ar trebui să le mai fac?

- Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga.

Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din nou în faţa Creatorului şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi.

- Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul.

Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat şi Dumnezeu le-a spus:

- Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore ca să se roage.

Şi a lăsat timpul ca mai înainte.

Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele, citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e vorba de rugăciune... De ce oare? Pentru că rugăciune înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta sunt piedici de tot felul, şi înainte de rugăciune, şi în timpul rugăciunii.

"Rugaţi-vă neîncetat!"

O primire meritată


Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:

- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo …
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat - ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai…
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul lui; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?

“Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

miercuri, 4 martie 2015

Spovedania


Doi bătrâni, un sot si sotia sa, s-au îmbolnăvit de o boală foarte grea. Zăceau amândoi în pat, ducând boala fără să crâcnească. Într-o zi, însă, venind să îi spovedească si să îi împărtăsească, asa cum făcea în fiecare lună, înainte să sune la usă, părintele îl auzi pe bărbat înjurând si blestemând.
- Ce s-a întâmplat cu el, cum de s-a schimbat asa?
- Părinte, acum câteva zile ne-am certat rău. După ce ne-am certat, boala fiecăruia a devenit mai greu de suportat. Eu mi-am dat seama că Dumnezeu pedepseste răutatea noastră si am vrut să facem pace. Dar el nu a vrut să mă ierte. Si de atunci nu mai poate suporta durerile. Pe mine durerile m-au lăsat.
- Până nu vrea să vă iertati unul pe altul nu îl pot împărtăsi, si nici dezlegare de păcate nu îi pot da. Dacă el crede că e mai important să tină supărarea, să stie că dacă nu te iartă pe tine nu va fi nici el iertat de Dumnezeu.

marți, 3 martie 2015

Tatăl nostru


Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei, purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa… într-un cuvânt, între flăcăi era mereu neînţelegere. Multă durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi înţelegere.
Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi? Suntem noi, oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii aceluiaşi tată, Dumnezeu? Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-L doare pe Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie, păcate de tot felul? De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unii pe alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel cum se bucură un tată pentru copiii lui.
Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.

Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!” ( Sfânta Scriptură).

Sfintii Zilei

Arhivă blog