Faceți căutări pe acest blog

Creştinism Ortodox

marți, 30 iunie 2015

SOTIA CREDINCIOASA

.


                                                                                                                       (aranjament preot Ioan)

             Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-l simpatizeze şi ea, încerca şi el să trăiască duhovniceşte, să meargă la Biserică duminica, să postească, să se roage zilnic etc. În cele din urmă s-au căsătorit. Însă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din nou viaţa sa lumească de mai înainte. Deşi avea copii mari – un băiat la facultate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu – el continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia în desfrânări. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă, noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună?
        Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie, îi telefona soţiei sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copiii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă şi 2 a adus-o la ei cu maşina. Îi trimitea pe copii în camerele lor să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor „Mamă, d:ar câte prietene ai?“. „Ne cunoaştem de mai demult“, le spunea aceea. Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă, această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: „Voi avea răbdare“, şi astfel să aibă puţină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nici o prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci devotata lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viaţa lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei 1-a mişcat mult şi l-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune de la buna lor mamă. 

Această mamă a fost o eroină. Ea a băut toate otrăvurile sufleteşti, numai să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, l-a mântuit şi pe bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.

 (Paisie Aghioritul, „Viaţa de familie“, vol. IV) 3 

luni, 29 iunie 2015

Stâncile păcatelor


   Pe o corabie călătorea odată şi un om mai agitat din fire. Acest om era însă torturat de ideea că ce s-ar face el dacă într-o zi vasul pe care călătorea ar suferi un naufragiu. Şi plimbându-se el îngândurat pe puntea vasului, l-a întâlnit pe căpitan, pe care l-a întrebat:

- Sunt în apele acestea stânci?

- Da domnule, răspunse căpitanul.

- Şi ştii dumneata pe unde sunt acele stânci?

- Nu, aceasta nu ştiu.

Auzind aceasta, frica acelui om deveni şi mai mare.

- Cum, nu ştii aceasta şi eşti atât de liniştit, l-a întrebat nedumerit agitatul călător? În orice moment ne-am putea izbi de una şi atunci vom fi pierduţi!...

Vorbele acestea l-au lăsat şi în continuare calm şi liniştit pe căpitanul vasului care îi răspunse cu blândeţe:

- Eu cunosc bine calea şi ştiu unde este apa mai adâncă!...

Şi viaţa creştinului este întocmai unei astfel de călătorii printre o mulţime de stânci!... Cine va călători pe căile Domnului, nu se va zdrobi de stâncile păcatelor…

duminică, 28 iunie 2015

Tanarul necuviincios

Un tanar credincios se mutase de putina vreme intr-o comuna mare cu multe sate, astfel ca in imprejurimi avea sapte biserici. El voia sa mearga la Sfanta Liturghie acolo unde oamenii participau trup si suflet si unde credinta lor era mai puternica. Si nu stiu cum sa faca altfel, decat sa se imbrace in haine zdrentuite, murdarindu-se pe fata cu carbune, cat sa arate ca un cersetor si merse din biserica in biserica, chiar in timpul Sfintei Liturghii, ca sa vada unde este bine primit.

In prima biserica numai intrand, lumanareasa l-a scos afara dandu-i citate din Sfanta Scriptura despre tinuta in Biserica, spunand ca ea citeste Epistolele Sfantului Apostol Pavel. 


In a doua biserica intrand, toti cei din jurul lui incepura sa nu mai fie atenti la slujba si incepura a discuta cum de el cu hainele acestea a indraznit sa intre in biserica. Pleca el de acolo de bunavoie si intra in a treia. 


Aici daca vazu ca nimeni nu se uita la hainele lui, incepu sa ingane asa ceva, prefacandu-se ca e bolnav. Un barbat nu a mai rabdat si l-a luat pe sus izgonindu-l din biserica. 


In a patra biserica, oamenii rabdara sa-l vada murdar, sa ingane si vazand asta, tanarul incepu a zice din cand in cand: "Mi-e foame!”. Si aici il repezi careva, spunandu-i ca in biserica nu se mananca si sa caute de mancare pe afara cat o vrea.


In a cincea, oamenii ii rabdara inganarea, vaitatul de foame, caci cineva ii intinse un covrig, dar dupa aceea spuse ca ii este sete, oamenii nu-l mai rabdara si il scoasera si de aici. 


Intr-a sasea biserica intrand, credinciosii daca au vazut ca nu sta locului, au inceputa sa se agite, care incotro, unul sa-i dea paine, altul sa-i dea apa, dar de aici a plecat el singur. 


Intr-a saptea biserica intrand, a inceput la fel sa ingane, sa ceara mancare si apa, dar nimeni din cei prezenti la slujba nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uita urat la el. Slujba se incheie, se inchinara toti la icoane si se miruira, apoi copilul fu dus de cativa credinciosi la o casa in apropiere, fu imbaiat, ospatat si i se dadura haine noi. 


Tanarul gandi ca aceasta ar trebui sa fie biserica in care va sa vina la slujba de acum inainte, nu pentru faptul ca se alesese cu haine noi, fiindca avea haine destule acasa. Dorea acest lucru din doua motive; o data pentru ca nimeni nu si-a intrerupt rugaciunea si lucrarile credintei in timpul Sfintei Liturghii ca sa–i dea lui atentie, si a doua; fiindca oamenii aceia nu tineau doar de forma cuvantul Scripturii, ci chiar au inteles ca trebuie sa si lucreze dupa acel cuvant. Astfel au lucrat cu totii, imbracandu-l si ospatandu-l, ca sa se implineasca prin aceasta cuvintele lui Hristos: "Strain am fost si M-ati primit; Gol am fost si M-ati imbracat; Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; Insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; Bolnav am fost si M-ati cercetat" (Matei 25, 35-36)



sâmbătă, 27 iunie 2015

Liniştea sufletească





La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul)

duminică, 14 iunie 2015

Despre păstrarea păcii sufleteşti



Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburam când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită.
Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alţii. Prin virtutea neosândirii şi a tăcerii se păstrează pacea sufletului. Când omul petrece în aşa stare, el se învredniceşte a primi descoperiri dumnezeieşti. Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru, să nu primim de la nimeni gânduri străine şi să fim ca nişte morţi. O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântul Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, prăznuit la 17 noiembrie).
Acostat într-o piaţă publică de o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plata pentru că s-ar fi culcat eu ea, sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniştit însoţitorului său: "Dă-i ceea ce cere". Ea, primind banii, căzu doborâta la pământ de un diavol. Dar sfântul goni diavolul prin rugăciune.
Dacă nu e cu putinţă să te supui, ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu. Ca să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm să fim veseli... Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu să-şi învingă descurajarea.
Trebuie să intri în tine însuti şi să te întrebi: unde mă aflu? Trebuie să priveghem cu simţurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăştie. Căci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă şi au grijă de sufletul lor.
                                                        (Din Învăţăturile Duhovniceşti ale Sfântului Serafim)
 

luni, 1 iunie 2015

Viata



Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine ? De ce nu îmi găsesc liniştea ? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă ?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!" (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfintii Zilei

Arhivă blog