CE INSEAMNA A DARUI

 

 

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

 

Preţul binelui

Odată, se înapoia din California în Italia un vapor pe care se afla un muncitor. Acesta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase în minele de aur şi câştigase o mare avere. Cu mulţi galbeni lucitori, venea acasă să trăiască mai uşor. Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei şi, aici, din pricina unei furtuni, s-a lovit de o stâncă şi s-a sfărâmat.
- Bărcile de salvare, a strigat căpitanul!
- Întâi femeile şi copiii, apoi bărbaţii şi la urmă marinarii, a strigat secundul.
Era o spaimă de nedescris: ţipete, strigături şi vaiete şi în vălmăşagul acela nu se mai deosebea nimic.
Muncitorul, care era bun înotător s-a coborât în cabină spre a-şi recupera banii. A umplut o lădiţă, a legat-o în spate şi a ieşit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul se înclina cu viteză şi era cât pe ce să fie înghiţit de valuri.
Deodată a auzit ţipetele unei copile. Era o fetiţă de cam vreo zece anişori, care adormise, şi pe care părinţii, în zăpăceala aceea, o uitaseră.
De la vapor la mal era o distanţă bună. Atunci, omul s-a gândit: ,,Dacă iau şi lada şi fetiţa nu voi putea ajunge la mal. O grea luptă s-a dat în interiorul său.
Deodată însă, a aruncat lada, a luat fetiţa în spinare şi s-a aruncat în valurile mării.
Când a ajuns cu fetiţa la ţărm, pe mal se găseau patru fericiţi: părinţii, care îşi revedeau fetiţa, copila, care scăpase cu viaţă şi el, care făcuse un bine.
 

Patima mâniei

Un călugăr, ce trăia într-o mănăstire şi care era din fire susceptibil şi violent, a luat hotărârea de a trăi în singurătate, căci, îşi spunea el, dacă nu voi avea pe nimeni să mă necăjească şi să mă cert, poate se va potoli şi această patimă a mea.
Dar, pe când stătea el în pustietate, într-o zi, s-a întâmplat ca ulciorul de apă pe care îl aşezase jos, să se răstoarne. El la umplut din nou, dar pentru că aceasta s-a mai repetat de vreo trei ori, a luat ulciorul şi, în mânia sa, l-a trântit de pământ, spărgându-l în bucăţi.
Când şi-a revenit în fire şi recunoscând că mânia îl biruise din nou, şi-a spus: Iată, acum sunt singur şi totuşi mânia iar m-a biruit… Iată, mă voi întoarce din nou în mănăstire şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi lupta oriunde împotriva patimii acesteia a mea”.

Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să trântiţi ceva, pentru că...?

Binefacerea

În vâltoarea de patimi ce îi frământă de ceva vreme pe bieţii oameni, care se cred pe calea adevărului, mai răsare uneori din adâncul bunului simţ al celor nevoiaşi câteun duh de bunătate ce te face să-ţi păstrezi sporită nădejdea în viitorul neamului nostru.
Iată un astfel de exemplu:
Într-o sâmbătă, pe la orele patru după-amiaza, Principele Nicolae ieşise ca de obicei într-o plimbare cu automobilul, afară din oraş, îmbrăcat în haine simple, nu în uniformă.
Şi iată că, pe la jumătatea drumului ce ducea spre Ploieşti, a fost întâmpinat de către un soldat ce i-a făcut semn să oprească. Alteţa Sa a oprit imediat şi l-a întrebat pe soldat ce doreşte de la el.
- Domnule, am o cale lungă de mers şi rog bunătatea dumitale să îmi scurtezi din osteneală ducându-mă măcar o parte din drum.
- Se ajută omul la nevoie şi pentru că eşti soldat treci aici lângă mine, a fost răspunsul prinţului.
Au pornit la drum ca şi drumeţii, fără ca soldatul să ştie cine îl purta şi, din vorbă în vorbă au ajuns să vorbească şi din cele ale vieţii ostăşeşti.
Şi atunci, tânărul soldat a început să povestească despre cât de bine a fost în armată, despre dragostea cea mare cu care a fost îngrijit şi sfătuit de ofiţerii săi şi altele câte i-au mai venit în gând despre viaţa sa.
- Până unde vrei să mergi, l-a întrebat prinţul?
- La Româneşti domnule, aproape de Ploieşti. Am primit telegramă că a murit mama şi de la regiment sunt învoit numai până luni, de aceea am apelat la bunătatea dumitale să-mi scurtezi din drum ca să nu întârzii luni la  unitate.
Şi după o scurtă pauză soldatul a continuat:
- Bun om trebuie să fii dumneata, domnule!
- De ce, l-a întrebat prinţul?
- Se vede omul la nevoie. Opt maşini au trecut înaintea dumitale, printre ele şi camioane, dar niciunul nu a vrut să oprească să mă ia.
Iar tăcere, după care a urmat o altă întrebare din partea soldatului:
- Dar dumneata ai fost vreodată soldat?
- Am fost şi mai sunt încă, în marina română…
- Frumoasă armă, domnule. Am şi eu un văr care-şi face serviciul în marină şi îmi povesteşte lucruri minunate despre câte vede şi învaţă pe acolo.
Şi tot aşa, din vorbă în vorbă, au ajuns în cela din urmă şi la Româneşti.
- Iată am ajuns, domnule te rog să opreşti.
Apoi, coborând din maşină în poziţie corect ostăşească soldatul s-a prezentat:
- Sunt Florea Gheorghe din Româneşti, soldat în regimentul de căi ferate, Compania 15. Uite, domnule, eu sunt om amărât şi nu am cu ce să te răsplătesc, poftim aici bănuţul acesta să fie pentru sufletul maicii mele, şi întinse prinţului o bancnotă de 5 lei. Iar acum eu te las cu bine.
- Nu te osteni, prietene. Îmi pare rău, că nu am niciun ban la mine, să te ajut eu, răspunse prinţul. Te voi ajuta însă, odată ce mă voi întoarce de acasă. Eu sunt Principele Nicolae al României.
Şi Principele plecă mai departe lăsând pe soldatul Florea Gheorghe la marginea drumului în poziţie ostăşească, cu mâna la capelă, privind din depărtare pe binefăcătorul său.

Căldura focului

        În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceri-tate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi. cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
Intră în Biserică şi te căieşte; aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor (Sfântul Ioan Gură de Aur).
căinţa (...) ne deschide cerul (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune. (Fericitul Augustin)

Jignirea prietenului

Când îl jigneşti pe prietenul tău, cine poate şterge această jignire: tu sau prietenul tău?
Este limpede că tu nu poţi, ci prietenul tău. Nu numai că tu singur nu poţi şterge jignirea adusă prietenului tău, dar nici toţi oamenii de pe pământ, nici întreaga natură, împreună cu toţi oamenii, nu pot face acest lucru - deoarece prietenul a primit jignirea de la tine şi a luat-o cu sine.
Jignirea este, prin urmare, la el şi cu el. Şi numai el o poate slăbi şi şterge.
Fiecare păcat este, în cele din urmă, o jignire adusă lui Dumnezeu.
Toate jignirile, toate păcatele pământului, se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, strigă la Dumnezeu. El pe toate le primeşte şi pe toate le ţine. Cine le poate smulge, oare, de acolo? Cine le poate şterge, în afară de El?
Când jigneşti un prieten, el a primit jignirea şi a dus-o cu sine. Pentru această jignire, tu poţi posti o sută de ani şi să te cureţi, să te căieşti şi să lucrezi toate virtuţile, nemaijignind pe nimeni - şi toate pot fi zadarnice. Dacă prietenul tău jignit nu va binevoi să slăbească şi să şteargă jignirea, tu singur nu poţi, în întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece nu mai stă în puterea ta, ci în a prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea, şi pocăinţa, şi virtuţile, şi lucrarea virtuţilor pot doar să-l îndemne pe prietenul tău să-ţi slăbească păcatul, să-l îndepărteze şi să-l şteargă.
Tu, însă, nu ai putere asupra păcatului săvârşit. Într-aceasta stă nemărginita grozăvie a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber faţă de tine, pe când tu nu eşti liber faţă de el.
(Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău)

Inteleptul

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.
Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul invatat.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poata scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.
Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

PLĂTIŢI "IMPOZIT"?

Gheorghe şi Ion erau colegi de serviciu într-o fabrică. Amândoi erau căsătoriţi, aveau aceeaşi calificare şi luau amândoi acelaşi salariu. Gheorghe era un bun creştin, frecventa Sfânta Biserică şi ţinea cu toată familia Legea strămoşească aşa după cum îi învăţa preotul la biserică. Mai era şi un bun gospodar şi nu ducea lipsă de nimic.
Ion, în schimb, era certat cu Legea lui Dumnezeu şi nu voia să audă de biserică.
Într-o zi Ion îl întrebă nedumerit pe Gheorghe:
- Măi Gheorghiţă, cum reuşeşti tu de îţi ajunge salariul să creşti 5 copii şi, din câte am auzit, mai faci şi milostenii pe la săraci? Pentru că eu am acelaşi salariu ca şi tine, şi nu am decât 2 copii. Cum reuşeşti?
Credinciosul îi răspunde:
- Creştinii ortodocşi practicanţi sunt scutiţi de impozit.
Ion se uita mirat:
- Cum aşa!?
- Păi ia fii atent, câţi bani dai tu pe băutură într-o lună?
- Cam 150 de lei.
- Dar pe ţigări?
- Peste 300 de lei.
- Dar la jocurile de noroc cât dai?
- Păi uneori şi jumătate din salariu...
- Dar la cablu, ca să vezi emisiunile alea de noapte?
- Vreo 50…
- Păi vezi măi Ioane cât impozit plăteşti tu diavolului?… el îţi ia atâţia bani pe alcool, pe tutun, pe jocuri de noroc şi alte lucruri păcătoase. Mai bine împacă-te cu Dumnezeu, ţine Legea Lui, nu mai fi robul satanei, nu-i mai plăti impozit, şi-ai să vezi ce spor vei avea în casă, şi vei fi şi cu sufletul împăcat.

Duminica să mergem la biserică

Erau doi cizmari. Unul avea copii mulţi, femeie, tată şi mamă şi mergea la biserică în fiecare Duminică. Şi toate îi mergeau bine. Altul nu mergea la biserică, ci lucra şi Duminica, şi nu putea să se conducă nici pe sine. De aceea, invidiindu-l pe fratele său care îi era nesuferit, i-a zis cu mânie: „De unde şi cum te-ai îmbogăţit? Pentru că eu muncesc mai mult decât tine şi cu toate acestea am sărăcit”. Însă fratele său, ca să-l facă pe el să meargă la biserică, i-a zis: „Iată, eu merg întotdeauna la biserică şi, mergând, aflu aur aruncat pe cale; şi de atunci, câte puţin, m-am îmbogăţit. Dacă vei vrea ca să mergem împreună, orice vom găsi vom împărţi în jumătate”. Iar acela, crezând, a început a merge după dânsul; şi, mergând el la biserică totdeauna, i-a binecuvântat Dumnezeu şi s-a îmbogăţit.

După un timp i-a zis bunul său frate: „Oare ştii, frate, cât de mult ţi-a folosit un cuvânt de îndemn pentru Dumnezeu şi averea ta? Să mă crezi pe mine că nimic n-am găsit pe cale pentru că ţi se părea că eu după aur umblu. Dar, pentru că Dumnezeu a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă”, pentru aceea ţi-am vorbit ţie. Deci, chiar de am şi minţit, iată că n-am greşit, fiindcă tu te-ai îmbogăţit”.

(Cuvinte de la Sfinții Părinți, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 20-21)

Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem noi sa ducem.

Asa era un crestin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca sa-i schimbe Crucea suferintei, caci zicea el: "Doamne, nu mai pot, vreau si eu o cruce mai mica". Iata ca intr-o noapte viseaza el o gramada de cruci si pe Domnul Hristos langa ele care ii zise: "Iata fiule, ti-am auzit rugaciunile tale si iti dau voie sa iti alegi crucea pe care o vrei tu". Se uita el, puse mana si incearca cateva cruci din gramada. Dar toate erau mari si grele. Cand privi mai bine, vazu una mai mica intr-o margine si se repezi la ea, o ridica si zise Domnului: " Aceasta, Doamne, o vreau!"
– Bine, fiule, dar te-ai uitat sa vezi ce scrie pe dosul ei? Cand se uita omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase pana atunci si de care voia sa scape. Privind Domnul spre el cu blandete ii zise: "Vezi, fiule, ca Eu nu ingadui suferinta mai presus de puterile tale; aceasta ti-am dat-o si te-ai suparat ca e prea grea. Du-o cu barbatie, fiule, pana la sfarsit ca asa vei primi cununa vietii vesnice. Atunci el isi pleca capul in jos de rusine si se trezi din visul cel minunat si plin de adevar."
Sa fim incredintati, deci, ca ni se pare noua ca suferintele noastre sunt prea grele...