TRANDAFIRUL DIN INTERIOR

Un om a plantat un trandafir, plin de speranţă a început să-l ude, şi înainte ca acesta să înflorească l-a examinat. A observat mugurul care avea să iasă curând, dar a observat şi spinii de pe tulpină şi s-a gândit: „Cum poate o floare atât de frumoasă să provină dintr-o plantă atât de plină cu spini ascuţiţi?” Întristat de acest gând, a uitat să mai ude trandafirul, şi chiar înainte să înflorească, trandafirul a murit.
Aşa se întâmplă şi cu multi oameni. În fiecare suflet există un trandafir. Calităţile pozitive plantate în noi la naştere, se dezvoltă pe pământul cu spinii greşelilor noastre. Mulţi dintre noi când ne uităm la noi înşine, vedem doar spinii, defectele. Devenim disperaţi de gândul că nimic bun nu este în noi. Neglijăm să udăm binele din noi, şi este posibil ca acesta să moară. Nu suntem conştienţi de potenţialul nostru.
Unii oameni nu văd trandafirul din interior şi au nevoie de alţii ca să le arate. Una din cele mai frumoase calităţi de care poate dispune o persoană, este aceea de a trece peste spinii celuilalt şi de a găsi trandafirul. Aceasta este una din caracteristicile iubirii…să priveşti o persoană, să cunoşti defectele sale şi s-o accepţi în viaţa ta…în tot acest timp recunoscând nobleţea sufletului său. Ajută-i pe ceilalţi să-şi învingă defectele. Dacă le arătăm „trandafirul” din ei, îşi vor învinge spinii. Numai atunci vor reuşi să înflorească de mai multe ori.
Morala: Cel mai bun prieten este acela care îmi arată defectele .

FAŢA OMULUI RĂU ŞI RĂZBUNĂTOR

Era odată un om foarte rău la suflet. El avea puţină milă faţă de dobitoacele sale. Le bătea atât de tare, încât le ucidea. Cu vitele vecinilor era şi mai rău. De găsea vreo vită în ogorul lui, o împungea cu furca, sau o lovea cu toporul în şale, de o schilodea şi nu mai putea să meargă. Pe păsări avea şi mai mare necaz când le prindea în grădina sa. Nu făcea altceva decât le toca şi le mânca, iar penele le da vecinului păgubaş, ca să ştie. Însă vecinii nu-i răspundeau cu vorbe de ocară, la pagubele pe care le făcea. De câte ori îi găsea vita lui la ei în livadă, i-o duceau acasă. Pe păsările lui ce intrau la ei în ogor, le alungau de la ei şi aşa, pentru răul pe care îl primeau de la el, ei îi răspundeau numai cu bine, nădăjduind în Dumnezeu, că îl va înţelepţi şi pe el odată.
Aşa s-au scurs şapte ani la rând, el cu răul, iar ei cu binele. Dumnezeu, care nu doarme niciodată şi priveşte la faptele oamenilor pe pământ, a văzut răbdarea vecinilor şi răul fără de sfârşit al acestui om.
De aceea, a hotărât să-l înţelepţească. Aşa că a trimis pe Îngerul cel pedepsitor asupra casei lui de a lovit cu moarte toate găinile pe care le avea. El, văzând paguba, în loc să zică: „Dumnezeu m-a pedepsit, pentru că am mâncat păsările vecinilor”, el a început să-L înjure pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui Sfinte. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a trimis din nou pe Îngerul Său de a lovit cu moarte toate vitele lui. El, văzând aşa ceva, turbat de mânie, zicea că vecinii îi fac răul acesta, că au dat otravă vitelor şi s-a pornit asupra lor cu sudalme şi ameninţări, că de nu-i vor da păsările şi vitele înapoi, le va da foc la case, pe timpul unei vijelii, încât să-i nimicească definitiv.
Vecinii auzind aşa ceva, s-au aşezat împrenă cu copiii lor în genunchi şi se rugau lui Dumnezeu să-i scape de un vecin aşa de rău.
Dumnezeu, primind rugăciunea lor, a trimis pe Îngerul Său să-i ia toată puterea din mâini şi picioare, iar pe gură să-i iasă viermi cu puf de găină, până ce se va pocăi, ca să se înţelepţească. Şi aşa, culcându-se sănătos, dar cu gândul la răzbunare, s-a trezit atât de bolnav, încât nici să se mai întoarcă nu putea.
Dimneaţa, când s-a sculat soţia şi copiii săi, l-au văzut întins pe pat cu faţa ca de mort, cu picioarele şi mâinile complet reci, iar din gură îi ieşeau viermi ce făceau apoi pe ei puf de găină. Văzând aşa, cu toţii s-au îngrozit şi au început să-şi dea seama că pedepsele sau paguba le venea de la Dumnezeu şi nu de la vecini, din cauza răutăţii lui.
La început tăinuiau boala lui. Dar trecând o lună, trecând două, au venit doctori după doctori, care nu au reuşit să schimbe ceva. Atunci, au trimis după preot, pentru a-l spovedi şi a-l împărtăşi.
Venind preotul şi văzând cum se chinuieşte, l-a oprit de la cele sfinte, până ce nu-şi va recunoaşte greşalele şi va chema pe cei pe care i-a nedreptăţit, să le dea înapoi cu ce i-a păgubit şi să-i dea iertare.
Văzând că nu are încotro, i-a chemat pe toţi aceia cărora le-a făcut rău şi le-a cerut iertare, făgăduind că le va da înapoi paguba.
Atunci ei, cuprinşi de milă, pentru boala pe care i-a dat-o Dumnezeu, care, pe cât era de grea, pe atât era de nesuferită, amintindu-şi datoria de a ierta din rugăciunea „Tatăl Nostru”, s-au apropiat de el cu milă, dându-i iertare.
O minune! Deodată, i-a venit puterea în tot trupul, viermii au dispărut şi s-a sculat din pat.
Cuprinşi de mirare de o aşa minune, cu toţii au căzut în genunchi spre icoana din casă, mulţumind lui Dumnezeu pentru Marea Sa Milostivire ce îndreaptă de la răutate pe tot omul.

(Pr. Ilarion Argatu, "Pilde si intamplari adevarate",pag.150)

PUTEREA JERTFEI

Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi straini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
 - Copilul meu, copilul meu este în casă! Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului, iar odată  întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
 - Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?
 - Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe. Toate trăiesc unele pentru celelalte.
 - Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai?
 - Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui... Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de cărei viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.
 "Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire. " (Sfântul Dionisie Areopagitul )
D.B.

foto: sursa internet

Cizmarul şi bogatul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



A fost odată un cizmar sărac care era mereu vesel. Părea aşa de fericit, încât de dimineaţă până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Uneori se adunau şi păsărelele ca să-l asculte. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea, căci mereu îşi număra galbenii. Abia dimineaţa se ducea la culcare. Ziua însă nu putea să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând.

Într-o zi îi veni o idee, un gând îi şopti la ureche cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie la el. Erau aşa de mulţi încât cizmarului îi era frică acum să-i nu-i fure cineva. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ. Ştiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea şi nici nu mai cânta, ci era tot timpul cu gândul la comoara sa. Din această cauză era neliniştit, palid şi frământat de gânduri. Nici păsărelele şi nici copiii nu mai veneau să-l viziteze. Aşadar, cizmarul ajunsese tare nefericit. Ce să facă?

Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului. "Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".

De atunci fericirea intră din nou în casa cizmarului. 

Pustnicul

A fost un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Şi pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva din vreo pricină pe care nu o cunosc nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că din această pricină nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină.”

Acestea cugetându-le bătrânul, a început să se nevoiască şi să se roage mai cu stăruinţă, zicând lui Dumnezeu:

- Doamne, dacă într-adevăr îţi place nevoinţa mea şi primeşti faptele mele, Te rog, eu, păcătosul şi nevrednicul, să-mi dăruieşti şi mie o picătură din harismele Tale, ca să mă înştiinţez prin arătarea unei taine că ai auzit rugăciunea mea şi astfel să-mi săvârşesc cu mai mult curaj şi cu încredinţare lăuntrică viaţa mea ascetică.

Astfel rugându-se bătrânul, s-a făcut către el un glas de la Dumnezeu, care i-a spus:

- Dacă doreşti să vezi slava Mea, mergi în pustia cea mai adâncă şi acolo ţi se vor descoperi multe taine.

De îndată ce a auzit acest glas, bătrânul a şi ieşit din chilie. Şi după ce s-a depărtat destul de chilie, a întâlnit un tâlhar care, de îndată ce l-a văzut, s-a repezit cu toată puterea asupra lui, voind să-l ucidă. După ce l-a prins pe bătrân, tâlharul a spus:

- La bună vreme te-am întâlnit, avva, căci acum îmi voi sfârşi lucrarea mea şi mă voi mântui.

- Dar cum te vei mântui, dacă mă vei omorî? a întrebat nedumerit bătrânul.

- Noi, tâlharii, avem următorul obicei, lege şi credinţă: Cel care va putea face o sută de ucideri, va merge în rai. Aşadar, eu mult ostenindu-mă până acum, am făcut 99 de ucideri şi lipsindu-mi una, mult mă străduiam să-mi împlinesc suta şi să mă mântuiesc. De aceea multă bucurie mi-ai pricinuit şi-ţi mulţumesc, pentru că astăzi, prin tine, mă voi desfăta de rai.

Spunând acestea tâlharul, bătrânul a rămas uimit şi s-a cutremurat de neaşteptata şi lipsita de nădejde ispită ce l-a ajuns. Atunci ridicându-şi ochii minţii sale către Dumnezeu, a spus:

- Aceasta este slava Ta, Stăpâne Doamne, pe care ai făgăduit că mi-o vei arăta-o mie, robului Tău? Astfel de sfat mi-ai dat mie, păcătosului, să ies din chilia mea şi să mă înştiinţezi cu o astfel de taină? Cu astfel de daruri îmi răsplăteşti ostenelile nevoinţei mele pe care le-am făcut? Acum am cunoscut cu adevărat, Doamne, că toată osteneala ascezei mele a fost deşartă; şi toată rugăciunea mea a fost socotită înaintea Ta ca un lucru pricinuitor de scârbă şi dezgust. Cu toate acestea, Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta de oameni, Doamne, că pedepseşti nevrednicia mea, aşa cum mi se cuvine, pentru nemăsuratele mele păcate, şi m-ai dat în mâinile acestui tâlhar şi ucigaş.

Unele ca acestea spunând cu durere bătrânul, a însetat. Apoi a spus tâlharului:

- Fiule, deoarece Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-a dat în mâinile tale să mă omori şi să mă lipseşti de viaţă, ca un om rău ce sunt, şi iată, se împlineşte dorinţa ta, te rog să-mi împlineşti şi tu mie o mică dorinţă: dă-mi puţină apă să beau, iar apoi taie-mi capul.

De îndată ce tâlharul a auzit cuvintele bătrânului şi dorind cu multă bucurie să-i împlinească cererea, a băgat sabia în teacă şi, scoţând din sân un vas mic, a mers la râu, care era acolo aproape, ca să-l umple cu apă şi să-i dea bătrânului să bea. Însă acolo, aşa cum stătea să umple vasul cu apă, şi-a dat sufletul şi a murit.

Trecând câtăva vreme şi nevăzând pe tâlharul venind, bătrânul cugeta în sinea sa: „Nu cumva a fost obosit şi s-a culcat, şi de aceea întârzie? Nu cumva pentru aceasta am voie să fug şi să merg la chilia mea? Dar sunt bătrân şi mă tem, pentru că nu am putere să alerg. Şi neputincios fiind, voi obosi repede şi mă va prinde. În felul acesta îl voi întărâta şi mai mult, pentru care mă va chinui fără milă, tăindu-mă de viu în multe bucăţi. De aceea, mai bine să nu fug, ci să merg la râu să văd ce face.”

A mers, aşadar, bătrânul la râu cuprins de aceste gânduri şi l-a găsit pe tâlhar mort, pentru care mult s-a minunat. Şi ridicându-şi mâinile spre Cer, a spus:

- Doamne, Iubitorule de oameni, dacă nu-mi vei descoperi această taină, nu-mi voi coborî mâinile. Fie-Ţi milă de osteneala mea şi arată-mi lucrul acesta!

Astfel rugându-se bătrânul, a venit Îngerul Domnului şi i-a spus:

- Vezi, avva, pe cel care stă mort înaintea ta? Pentru tine a primit el această moarte năpraznică, ca să scapi şi să nu te omoare. De aceea, îngroapă-l ca pe unul mântuit. Pentru că ascultarea pe care a făcut-o pentru tine şi faptul că şi-a băgat sabia ucigaşă în teacă, ca să meargă să-ţi aducă apă şi să-ţi potolească flacăra setei tale, au potolit urgia lui Dumnezeu, Care l-a primit ca pe un lucrător al ascultării. Iar măturisirea celor 99 de ucideri ca spovedanie i s-a socotit. Aşadar, îngroapă-l şi să-l ai împreună cu cei mântuiţi. Iar prin aceasta să cunoşti noianul iubirii de oameni şi al milostivirii lui Dumnezeu. Şi acum mergi la chilia ta bucurându-te şi să fii râvnitor în rugăciunile tale; să nu te mâhneşti şi să spui că eşti păcătos şi nevrednic de descoperiri. Iată, aşadar, că Dumnezeu ţi-a descoperit o taină. Să ştii şi aceasta că toate ostenelile nevoinţei tale sunt primite de Dumnezeu, pentru că nu este nici o osteneală ce se face pentru Dumnezeu şi care să nu ajungă înaintea Lui.

Atunci bătrânul, auzind acestea, l-a îngropat pe cel mort.

Viaţa şi săculeţul cu pietre

                                                                     (aranjament preot Ioan)

Umblând odată pe ţărmul mării, un om a găsit un săculeţ cu pietre

negre şi mărunte.

               Mergând încet pe drum şi neavând ce face, scotea pietre din

săculeţ şi arunca în păsări cu ele. A zvârlit aşa toate pietrele în afară de

una, pe care a dus-o acasă. Acolo i-a arătat-o unui vecin care, văzândo,

l-a întrebat cu mirare:

- Unde ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preţ.

Aflând aceasta, omul acela nepriceput s-a întors pe ţărmul

mării să caute pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.

Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare an, fiecare

lună, fiecare zi sau ceas al vieţii noastre sunt tot atâtea comori pe

care ni le dă Dumnezeu ca să le folosim pentru mântuirea noastră

şi ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri

deşarte. Iar vremea trece şi întoarcere n-are, aşa că pătimim şi noi

ca omul care arunca zadarnic pietrele găsite pe ţărmul mării.

Semnul cuielor

Trăia un om, demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua care urma. A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie, încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
- Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
- De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele.
- E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

IISUS VĂ CHEAMĂ

Iisus vă cheamă, veniţi la El,
Căci mântuire e numai prin El,
De-atâta vreme nu-L auziţi
Duios zicând: ”Veniţi!”

 Ce frumos va fi în clipa când
Curăţiţi şi slobozi de păcat
Vom fi în ceruri toţi cu Iisus,
În casa cea de sus!

Veniţi la Mine, vă cheamă El,
Odihnă, pace şi har să găsi
Căci jugul crucii este uşor,
Nu-ntârziaţi, veniţi!

De-atâta vreme v-aşteaptă-n drum
Ca să vă-ntoarceţi din calea cea rea;
Lăsaţi păcatul toţi chiar acum,
Veniţi sub crucea Sa!

El Şi-a dat viaţa pe Golgota
Şi cu-a Lui jertfă pe toţi ne-a scăpat,
Ca noi curaţi să avem prin El
Iertare de păcat.

Nimeni nu poate să spun-acum
Că la Iisus el nu poate veni,
Când El îi cheamă şi-aşteaptă-n drum
Cu dragoste-a-i primi

Nu vă blestemaţi copiii, ci binecuvântaţi-i!

Episcopul Ermoghen povesteşte cum un bărbat se purta rău cu femeia lui. Când mama bărbatului şi-a mustrat fiul pentru urâta lui purtare cu soţia sa, acesta a lovit-o pe mama lui cu multă sălbăticie. Atunci nenorocita mamă a strigat: „Doamne, blestemat să fie fiul meu, şi în veac să nu aibă parte nici de binecuvântarea mea, nici de a Ta!“ În aceeaşi zi fiul a căpătat un tremur cumplit în tot trupul, nefiind în stare nici să-şi ducă la gură lingura cu mâncare. În cele din urmă, mama şi-a mărturisit păcatul la preot, i-a părut rău, după Spovedanie a primit Sfânta Împărtăşanie, ceea ce i-a mai uşurat întrucâtva starea. La scurt timp după aceea mama a murit. Aşadar, să ne temem de blestemul părintesc, căci cumplit lucru este blestemul părinţilor. Să preţuim şi să căutăm binecuvântarea părinţilor, căci ea ne va ajuta de-a lungul întregii vieţi. Blestemul lui Noe asupra seminţiei lui Ham i-a urmărit de-a lungul veacurilor pe nenorociţii hamiţi, pe când fiii lui Iacov au fost binecuvântaţi toată viaţa lor. Tânăr fiind, Sfântul Serghie a cerut binecuvântarea părinţilor lui ca să se facă monah. Părinţii erau însă vârstnici şi l-au rugat pe fiul lor să aştepte până când vor muri ei şi apoi să se tundă monah. Serghie s-a supus părinţilor lui şi a avut parte de binecuvântare în toată viaţa lui, până la moarte.

„Departe-i iadul?"

- 0 întâmplare dintr-un orăşel al Germaniei -
UN NECREDINCIOS ÎNGÂMFAT plecase într-o plimbare cu calul. întâlnindu-1 pe preot, îl agrăi, aşa, în batjocură: - Domnule păstor, am înţeles că dumneata te ocupi mult la biserică cu iadul... Te rog, spune-mi cât de departe-i acest iad, căci vreau să zbor cu roibul meu până acolo!?
- Domnul să te ape¬re de un astfel de drum! - grăi păstorul, trecând pe lângă hula necredin¬ciosului.
Pe la amiază, roibul sosi fără stăpân. La o cotitură de drum, calul se împiedicase şi, izbindu-şi stăpânul cu capul de nişte bolovani, îl lăsase mort în drum. Ajunsese la ţinta dorită: în iad.
Cu adevărat: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit"
(Galateni 6, 7).

Cred în înviere - Pildă

Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie din morţi?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl întrebă mai departe: "Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?". Newton îi răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate despărţi nisipul de această pilitură de fier?". Omul îi răspunse: "Nu, cum să se poată!". Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă şi adună laolaltă toată pilitura de fier, despărţind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea El oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da".

File din Pateric

Un tânăr crescut într-o familie de sectanti a fost botezat în Biserica Ortodoxă. Îi plăceau slujbele, îi plăceau cărtile duhovnicesti, dar nu vroia să se spovedească. Rămăsese cu o îndoială, nu credea că prin Taina Spovedaniei se iartă păcatele. Cădea în păcatul curviei destul de des, dar, după ce păcătuia, se ruga la Dumnezeu să îl ierte.
Si tot asa s-a întâmplat vreme de câteva luni. Odată i s-a arătat un drac care i-a spus:
- Nu ti-e rusine să te mai rogi, după ce păcătuiesti atât? Ce, crezi că Dumnezeu e orb, că nu vede cât de desfrânat esti?
Tânărul i-a răspuns:
- Ba vede, si tot asa vede si pocăinta mea. Si până o să mor, o să îi cer iertare pentru fiecare din căderile mele...
- Să îi ceri, că degeaba îi ceri... a spus dracul, dispărând.

Speriat, tânărul s-a dus la biserică, să vorbească cu un preot. După ce a ascultat întâmplarea, preotul i-a spus:
- Degeaba Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte dacă nu vrei să întelegi că păcatele săvârsite după Botez se iartă prin Taina Spovedaniei. Dacă nu te spovedesti, nu ti se iartă. Abia după spovedanie sufletul are puterea de a birui păcatul. Altfel, bunăvointa sufletului de a se îndrepta este repede îngenuncheată de diavol.
După ce tânărul s-a spovedit, dracul i s-a arătat iar:
- Te-a iertat Dumnezeu, dar iarăsi o să te dobor. Si iarăsi o să te spovedesti, si iarăsi o să te dobor.
Tânărul i-a spus:
- Asa să fie până pe patul de moarte, iar să cad, si iar să mă spovedesc, si tot nu o să mă dau bătut. Dar cred lui Dumnezeu că îl va lumina pe duhovnic să îmi dea sfaturile si canonul potrivit pentru a mă vindeca, si că mă va întări să nu mai cad în cursele tale.
Si dracul i-a zis:
- Nu te voi mai ispiti atunci, ca să nu îti agonisesti cunună.
Si de atunci, tânărul a dus cum trebuie războiul duhovnicesc. Alerga la duhovnic imediat ce vreo ispită îi întuneca mintea. Si nu astepta să păcătuiască cu trupul pentru a se spovedi.

Ce vorbim?

Într-un sat trăia odată un om care înjura la orice vorbă. Într-o zi, omul a mers la pescuit. Un om cu frică de Dumnezeu, care îi cunoştea năravul, trecea pe acolo.„
- Bună ziua, ce faci aici?
- Ce dracu să fac, prind peşte.
 - Şi ce ai în vasul de lângă tine?
 - Râme pentru pescuit. Deoarece peştele nu-i prost să sară la cârligul gol, trebuie să-l înşel cu ceva momeală.
 -Vezi, dragul meu, a zis omul cel cu frică de Dumnezeu, peştele este mai cu minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, dar tu faci acest lucru.
- Cum aşa?
 - Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci în cârligul diavolului, fără ca el să-ţi dea ceva.
 Cu drăcuiturile şi cu înjurăturile tale nu câştigi nimic; diavolul te prinde fără nici o momeală. În numele Domnului, te rog, nu mai drăcui, nu mai înjura, nu-ţi mai da sufletul în mâinile celui rău“. Rana pricinuită de săgeată se cicatrizează, pădurea doborâtă de secure creşte din nou, dar rana produsă de vorba urâtă şi rea nu se mai vindecă în cele mai multe cazuri.

O MINUNE CU SFANTA ICOANA A MANTUITORULUI

Am sa va spun o istorioara, ca sa vedeti ca taina Crucii s-a mai repetat uneori si in chip vazut. Iata ce s-a intamplat.
Intr-o casa oarecare bolea un biet crestin sarac si era aproape de moarte. Neavand cui sa vanda casa, a lasat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunandu-i:
- Uite, ramai in casa mea, ca eu acum mor si la urma va ramane la niste nepoti ai mei.
Cand a murit crestinul acela, a ramas in casa aceea o icoana a Mantuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ura catre crestini, a lasat icoana pe perete si isi vedea de treburile lui. Dar a venit intr-o zi la dansul alt evreu si i-a zis:
- Cum stai tu, mai, cu icoana in casa? Uite icoana lui Hristos!
Iar el a raspuns:
- Asa am gasit casa cand am venit si n-am indraznit sa iau icoana de la locul ei, ca am auzit ca acela-i lucru sfant. Este Hristos!
Insa evreul acela, fiind rau si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lasat pana ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mantuitorului de acolo, a dus-o la el acasa, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:
- Sa facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au facut parintii nostri!
Si au pus icoana pe un stalp si au rastignit-o cu cuie. Unde erau mainile Mantuitorului pictate au batut cuie si dupa ce au pus sfanta icoana acolo au inceput a o lovi in fata, batandu-si joc de ea. Unii Il scuipau, altii strigau: Hoo, coboara-Te de pe cruce! Si in fel si chip ziceau. Dupa cum au facut parintii lor, asa au facut si icoanei Mantuitorului, ca sa faca macar simbolic din ceea ce au facut parintii lor, sa le urmeze rautatea. Iar unul din ei a zis:
- Eu am auzit ca unul L-a impuns cu sulita in coasta!
Si in batjocura, cum radeau ei acolo, au luat o sulita si au impuns icoana. Dar deodata, cand au impuns-o, a inceput sa curga sange mult, incat i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:
- Iata ce am facut noi! Am rastignit icoana lui Iisus Hristos si, cand am impuns-o, a curs sange!
Si a venit invatatorul lor, rabinul, si a vazut adevarul. Apoi a zis:
- Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decat toate ca parintii nostri au fost ucigatori de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, daca a curs sange din icoana aceasta uscata de lemn, suntem toti vinovati de sangele Lui si trebuie sa ne botezam!
Si, ducandu-se la scoala cu icoana insangerata, s-au botezat toti aceia, toata scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinta, vazand sangele lui Hristos curgand din Preasfantul Sau Trup zugravit pe icoana, dupa atatea sute de ani de la rastignirea Sa pe Golgota.

Preţul lucrurilor

Un om avea un băiat tare leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată ziua, dar ştia să ceară bani de la părinţi ca să-şi cumpere dulciuri şi jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască şi, când băiatul a venit iarăşi să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ţi-aş da banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i preţuieşti. Nu ştii valoarea lor şi îi cheltuieşti fără rost.
- Cum să nu, tată? Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-şi convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînţelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru.
- Acum să ştii că eşti pedepsit! – a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea şi să nu te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să câştigi un ban.
Băiatul nu a mai avut ce face şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca şi trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
- Tată, tată – a strigat el, intrând val-vârtej – am câştigat şi eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt…
După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum ştii valoarea banilor. Şi doar cine le cunoaşte valoarea ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască – îi mai spuse tatăl cu dragoste.

“Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Lenes si mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

– Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata „Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: „Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei.”
Si mai zise parintele:
– A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!

Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Celor ce nu postesc

Într-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire blândă şi îngăduitoare. În ajunul postului Sf. Apostoli Petru şi Pavel, socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei – în timpul postului mâncăm mai simplu. Slănina o ascundem în cămară şi postim. Eşti de acord să ţii post?”. „Da”, a răspuns nora. Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi-a adus de acasă mâncare de post. Toţi au luat-o în râs: „Ia vedeţi! O sfântă a apărut între noi! S-a făcut călugăriţă şi acum posteşte!” A suportat o zi. A doua nu a mai răbdat. Supărată, a venit acasă:

– Nu mai postesc. Toţi îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oamenii nu postesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!

– Cum voieşti! I-a spus socrul. Noi nu obligăm pe nimeni. Şi i-a deschis cămara unde se păstra slănina.

În ziua următoarea, la lucru, în timpul pauzei, în văzul tuturor, a scos slănina, dar de data aceasta nimeni nu a mai spus nimic. Ea a mâncat şi a adormit. Pauza s-a terminat, dar ea a continuat să adoarmă. Au încercat să o trezească, însă nu au reuşit. Ea doar tresărea şi somn şi gemea. Aşa a dormit mult timp. Când s-a trezit a spus doar:

– Râdeţi de mine cât vă posteşte inima, eu voi posti mai departe!

Şi a povestit următoarele: cum a adormit, s-a apropiat de ea un bătrân, a apucat-o strâns de mână şi i-a spus:

– Să mergem!

A dus-o pe un drum îngust şi înfricoşător. În depărtare se auzeau gemete omeneşti. El a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. În jur se auzeau doar strigăte şi gemete.

– Sari! I-a spus bătrânul, că doar tu spuneai: „vreau să fiu în rând cu ei”. Vezi cum ajung oamenii….

– Nu, bunicule, te implor, iartă-mă! Voi posti până la moarte. Şi voi povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă dacă nu postesc.

Urmele degetelor lui i-au rămas pe mână până la sfârşitul vieţii.

ganduridinierusalim.com

Sfânta Treime

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire: - Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă? - Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm. Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate. „Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!” (Sfântul Ioanichie).

Impăratul

Se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!” Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: „Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ”.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.

Impăratul

Se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!” Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: „Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ”.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.

Ghinda şi dovleacul

Într-o călduroasă zi de vară, un ţăran se întorcea de la câmp. Era mare arşiţă şi omul se simţea tare obosit. Văzând la marginea drumului un stejar mare şi umbros, se opri să se odihnească puţin. Se aşeză jos, la poalele copacului, cu spatele rezemat de trunchi. Îşi ridică privirea în sus şi văzu mulţimea de ghindă tânără care atârna de crengile lui. - Vai, vai, ce de ghindă, îşi zise săteanul. Dar oare de ce un copac aşa mare şi puternic, cum e stejarul, are un fruct aşa mic şi uşor ca ghinda? Crengile lui ar putea susţine chiar şi dovleci. Ei, da, un stejar plin de dovleci, ce bogăţie! Şi tot gândind şi socotind, iată că îl luă somnul şi aţipi. Dormi un pic şi...iată că, deodată se trezi! Ce se-ntâmplase? O ghindă se desprinsese din copac şi căzuse drept pe nasul omului nostru. Acum, ţăranul se tot freca, căci, deşi mică, ghinda venind de sus, îl lovise cu putere şi îl durea un pic. - Măi, îşi zise ţăranul. Vezi, toate lucrurile cu rostul şi tâlcul lor... Ei, na! Ce s-ar fi ales de nasul şi de capul meu dacă din stejar ar fi căzut un dovleac şi nu o ghindă?! Omul îşi luă haina şi îşi văzu mai departe de drum.

Pantofii micului print

            Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.
Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: „Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: „De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit….Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

„Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?…Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia pici oarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

Cum lucrează credinţa

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI !


 
Se spune că o bătrânică evlavioasă, ieşea în fiecare zi pe veranda micuţei sale case şi, după ce făcea trei închinăciuni, spunea cu glas tare:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac!

Ei bine, tot în fiecare dimineaţă, un vecin de-al bătrânei plin de rele, un ateu declarat şi duşman al Bisericii, urla din toţi rărunchii:

- Nu există Dumnezeu, babo!

Şi lucrurile au continuat aşa mai multă vreme.

Timpul a trecut şi bătrânica noastră a ajuns să fie la strâmtoare. Viaţa se cam scumpise şi nu îi mai ajungeau banii de mâncare.

Într-o dimineaţă, ca în oricare altă zi, bătrânica iese iar pe verandă. Ateul nostru bineînţeles că o pândea după perdele, pentru a o putea iar cicăli cu nebunia lui. Numai că, de data asta, bătrânica aflată pe veranda îl ruga pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi, să o ajute cu ceva alimente, că nu mai poate răbda de foame, iar la final încheie tot cu:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac!

A doua zi, dimineaţă, când iese din casă, pe verandă se aflau alimentele pentru care se rugase fierbinte cu o zi înainte şi, plină de bucurie, strigă iar:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac!

Atunci ateul nostru ţâşneşte din casa sa şi strigă înfuriat:

- Hei! Eu am cumpărat alimentele, babă nebună, şi nu Dumnezeul tău, ăla la care te rogi ca proasta toată ziua. Uite că în sfârşit ţi-am demonstrat, şi poate ai să pricepi şi tu, că nu există Dumnezeu.

Bătrânica se uită la el şi zâmbeşte blând, apoi îngenunchind şi ridicându-şi braţele către cer spuse:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac! Nu numai că mi-ai dat de mâncare, aşa după cum cu umilinţă ţi-am cerut, dar şi pentru că L-ai făcut pe slujitorul lui Satana să mi-o cumpere şi să mi-o aducă şi acasă…

NECREDINTA BATRANULUI CREDINCIOS

Odata traia un om tare evlavios. In fiecare zi, de cum se trezea, se spala si apoi mergea la biserica pentru slujba de dimineata.
Inalta mereu o ruga fierbinte:,,Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodata. Dimineata si seara, ma rog, fac pomana. N-ai putea veni si tu odata la mine?"
Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a spus:,,Miine voi veni la tine."
Ce bucurie pe bietul om. A curatat toata casa, a facut mincare, a aprins luminari. In camera de oaspeti a orinduit multime da tavi pline cu fructe, placinte dulci si flori. Toate erau pregatite pentru a-l primi pe Dumnezeu.
La ceasul slujbei de dimineata, un baietel, care tocmai trecea pe acolo, zareste prin fereastra deschisa tavile cu placinte, se apropie si spune:
-- Tataie, ai multe placinte, nu-mi dai si mie una?
Miniat de indrazneala, omul cel credincios ii raspunde suparat:
--Ia sterge-o, impielitatule, cutezi sa-mi ceri, ce-am pregatit pentru Dumnezeu?
Baietelul infricosat pleca fugind.
Clopotul anunta sfirsitul slujbei de dimineata. Crestinul isi spune: ,,De buna seama, Dumnezeu va veni dupa rugaciunea de amiaza. Sa-l asteptam".
Obosit s-a asezat pe banca din fata casei. Vine un cersetor si-i cere de pomana. Omul il alunga, fara prea multa vorba. Apoi spala cu grija locul, unde a calcat cersetorul. Trece si amiaza si Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abatut omul nostru asteapta vizita fagaduita. La ceasul rugaciunii de seara, se infatiseaza un pelerin si-l roaga: ,,Ingaduie-mi sa ma odihnesc pe banca ta si sa-mi petrec noaptea aici..."
-- Nici gind! E locul, pe care l-am pregatit pentru Dumnezeu!
S-a innoptat. ,,Dumnezeu nu si-a tinut fagaduiala" isi spuse sarmanul om necajit.
A doua zi, omul merge la biserica, la slujba de dimineata, ducind prinoasele si izbucneste in lacrimi:
-- Doamne, n-ai venit la mine asa cum ai fagaduit! de ce?
-- De trei ori am venit si de trei ori m-ai alungat.

Stâncile

   Pe o corabie călătorea odată şi un om mai agitat din fire. Acest om era însă torturat de ideea că ce s-ar face el dacă într-o zi vasul pe care călătorea ar suferi un naufragiu. Şi plimbându-se el îngândurat pe puntea vasului, l-a întâlnit pe căpitan, pe care l-a întrebat:

- Sunt în apele acestea stânci?

- Da domnule, răspunse căpitanul.

- Şi ştii dumneata pe unde sunt acele stânci?

- Nu, aceasta nu ştiu.

Auzind aceasta, frica acelui om deveni şi mai mare.

- Cum, nu ştii aceasta şi eşti atât de liniştit, l-a întrebat nedumerit agitatul călător? În orice moment ne-am putea izbi de una şi atunci vom fi pierduţi!...

Vorbele acestea l-au lăsat şi în continuare calm şi liniştit pe căpitanul vasului care îi răspunse cu blândeţe:

- Eu cunosc bine calea şi ştiu unde este apa mai adâncă!...

Şi viaţa creştinului este întocmai unei astfel de călătorii printre o mulţime de stânci!... Cine va călători pe căile Domnului, nu se va zdrobi de stâncile păcatelor…
 

Ce înseamnă a milui pe săraci ?

U

n om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv. Când mergea pe jos pe uliţele cetăţii, după dânsul se ţineau mulţime de săraci. Iar el se prefăcea faţă de lume că-i ceartă şi-i alungă, însă, lăsa în mâinile lor milostenie. Aceasta o făcea ca să se tăinuiască de oameni.

          Un oarecare prieten al lui, credincios, l-a întrebat pe el cum a devenit milostiv. Şi el i-a răspuns, grăind: „Când eram mic, cam de zece ani, am intrat în biserică ca să mă rog şi am văzut pe un bătrân duhovnic învăţând poporul pentru milostenie: «Cela ce dă săracului chiar în Mâinile lui Hristos pune.»

            Iar eu, auzind, n-am crezut pe acel preot ce învăţa, n-am înţeles cuvintele lui, îmi ziceam: «Cum poate Hristos să ia ceva de la cineva, când El este în Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, precum grăieşte acesta, cum poate El să ia ceea ce eu dau săracilor?» Şi, acestea gândind, m-am dus spre casa mea. Pe drum, am întâlnit un sărac ce avea haine rupte, era murdar şi flămând, dar deasupra capului său am văzut Chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea acel sărac pe drum, iată un om milostiv i-a dat o pâine. Când omul cel milostiv i-a întins mâna cu pâinea, am văzut cum şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-a întins Mâinile Sale, spre mâinile acelui ce a dat păinea, de a luat pâinea din mâinile lui şi l-a binecuvântat. Deci, aceasta văzând, am crezut, că cel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos Mântuitorul dă.

           Eu şi acum văd acel Chip stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea cuprins sunt de frică şi fac milostenie pe cât pot. Când mă pornesc de acasă, am grijă să iau ceva să dau săracilor ca Hristos să mă binecuvinteze.

(Parintele ILARION ARGATU "Pilde si Istorioare adevarate", pag.103) 

Oarba care vede

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!?
Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.

O MINUNE CU SFÂNTA ICOANA A MÂNTUITORULUI

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeti că taina Crucii s-a mai repetat uneori si în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat.

Într-o casă oarecare bolea un biet crestin sărac si era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i:

- Uite, rămâi în casa mea, că eu acum mor si la urmă va rămâne la niste nepoti ai mei.

Când a murit crestinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură către crestini, a lăsat icoana pe perete si îsi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu si i-a zis:

- Cum stai tu, măi, cu icoana în casă? Uite icoana lui Hristos!

Iar el a răspuns:

- Asa am găsit casa când am venit si n-am îndrăznit să iau icoana de la locul ei, că am auzit că acela-i lucru sfânt. Este Hristos!

Însă evreul acela, fiind rău si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mântuitorului de acolo, a dus-o la el acasă, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:

- Să facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au făcut părintii nostri!

Si au pus icoana pe un stâlp si au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie si după ce au pus sfânta icoană acolo au început a o lovi în fată, bătându-si joc de ea. Unii Îl scuipau, altii strigau: Hoo, coboară-Te de pe cruce! Si în fel si chip ziceau. După cum au făcut părintii lor, asa au făcut si icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar simbolic din ceea ce au făcut părintii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis:

- Eu am auzit că unul L-a împuns cu sulita în coastă!

Si în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o sulită si au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult, încât i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:

- Iată ce am făcut noi! Am răstignit icoana lui Iisus Hristos si, când am împuns-o, a curs sânge!

Si a venit învătătorul lor, rabinul, si a văzut adevărul. Apoi a zis:

- Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decât toate că părintii nostri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toti vinovati de sângele Lui si trebuie să ne botezăm!

Si, ducându-se la scoală cu icoana însângerată, s-au botezat toti aceia, toată scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credintă, văzând sângele lui Hristos curgând din Preasfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota.

Cand traiesti cu Dumnezeu gasesti fericire si in nenorocire” 
– Sf. Tihon Zadon

Păstorul cel credincios

                                    Povestea spune că: orice lucru are mai multe înţelesuri, 
                                   un gest frumos nu trebuie demolat de dragul adevărului, 
                                                    fiecare om are adevărul lui, 
                                               iluzia protejează când adevărul ar putea zdrobi, 
                                              interpretăm realitatea pe măsura sufletului nostru. 

Călătorind prin ţară, Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.
–Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
–Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.
Mirat Moise cere lămuriri:
–Cum aşa?
–În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!
Văzând simplitatea omului, Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
–Şi Dumnezeu îl bea?
–Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!
Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
–Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are nevoie deloc nevoie de laptele tău.
–Eu găsesc dimineaţa, blidul gol şi cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest lapte...
–Nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.
Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu.
Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Moise..
–Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!
În noaptea următoare, Dumnezeu, i se arată lui Moise şi-i spune:
,,Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului...
Spunem povestea: aceluia care de dragul adevărului răneşte oamenii,
cuiva care crede că e singurul care ştie adevărul,
,,realistului" care ucide iluziile oamenilor.
Taina Adevărului
Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii, limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre.
Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru...

                                Spunem povestea: melencolicului, pesimistului, 
                                             celui ce a renunţat la speranţă, 
                                            cuiva care vede numai răul din jur, 
                                           acelui ce nu înţelege sensul răului, 
                            când vrem să explicăm înţelepciunea organizării lumii, 
                                                       omului aflat în necaz.