GRADINA SUFLETULUI

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi
frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
†
Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Orbul Si zăpada

Un om s-a apropiat într-o zi de un orb şi s-a aşezat lângă el ca să se odihnească. Orbul l-a întrebat:
- Spune-mi, omule, cum arată zăpada?
- Albă, îi răspunde acesta.
- Înţeleg, a spus orbul.
După o vreme l-a întrebat din nou:
- Om bun, ce înseamnă albă?
- Albă, a răspuns el, după ce şi-a căutat cuvintele, e ca laptele.
- Înţeleg, a spus orbul.
Nu peste multă vreme, orbul l-a întrebat:
- Şi laptele cum e?
- Laptele, a răspuns omul, e precum lebedele, păsările acelea de pe apă…
- Înţeleg, a spus orbul.
Peste ceva timp, orbul a întrebat încă o dată:
- Cum arată o lebădă?
- Păi,… lebăda este o pasăre mare, cu aripi largi, cu un gât lung, arcuit şi un cioc cam aşa…
Omul şi-a întins braţul şi şi-a îndoit încheietura precum gâtul unei lebede. Orbul a întins mâna şi după ce l-a pipăit cu multă grijă, a spus zâmbind fericit:
- Acum înţeleg, în sfârşit, cum arată zăpada…
Autor necunoscut
http://filedelumina.ro/2015/03/16/orbul-si-zapada/

Haina cea nouă

Un oarecare călugăr avea două haine, una nouă şi alta veche. Deci, a venit la el un sărac, în vreme de iarnă, cerşind o haină. Iar el i-a răspuns lui, zicând: „N-am nimic mai mult, decât aceasta." Iar săracul aştepta, plângând şi zicând: „Miluieşte-mă, că n-am ce purta." Apoi, milostivindu-se, călugărul a intrat în chilia sa şi, îmbrăcându-se cu haina cea mai nouă, i-a dat-o săracului pe cea veche. Iar după ce i-a dat-o, a gândit întru sine, zicând: „N-am slujit dragostea (milostenia) cea desăvârşită, oprind haina cea bună şi dând aceluia pe cea veche. Oare, nu pentru Hristos cerea el de la mine? Apoi, cum i-am dat eu lui Hristos cea mai proastă haină şi am oprit pentru mine pe cea mai bună? Fiindcă Hristos este mai bun decât toţi." Şi, chemând pe cel sărac, i-a zis: „Dă-mi mie haina pe care ţi-am dat-o, şi-ţi voi da ţie alta." Şi, luând-o de la el, s-a îmbrăcat cu ea şi i-a dat lui haina cea mai bună. Iar după ce a luat-o, săracul a vândut-o în cetate. Şi a ajuns haina aceea în mâinile unei femei. Deci, a mers călugărul în cetate, ca să-şi vândă munca sa şi a văzut haina sa, pe care o purta o femeie; şi a trecut odată, şi de două ori, acea femeie, pe la locul unde şedea călugărul, vânzându-şi rodul muncii lui, şi a cunoscut că a lui era haina pe care o dăduse săracului. Şi s-a mâhnit mult, de aceasta, călugărul, apoi, mergând la chilia sa, plângea, zicând: „Nici măcar acest dar pe care l-am făcut eu, nu este bine primit, înaintea lui Dumnezeu; mai bine ar fi fost, de n-aş fi dat-o. "Iar după ce s-a culcat şi a adormit, fiind aşa mâhnit, iată, a văzut în vis pe Iisus, purtându-i haina lui şi, cu iubirea Lui de oameni, îi zicea: „Frate, frate." Şi el I-a zis Lui: „Cine eşti Tu, Doamne?" Şi i-a grăit: „Eu sunt Iisus, priveşte-Mă." Deci, privindu-L, a văzut pe Iisus purtând haina aceea, pe care o dăduse săracului. Şi i s-a luminat chilia sa şi a auzit: „Oare această haină o cunoşti?" Iar el a zis: „Da, Doamne, a mea este."Apoi, i-a zis Hristos lui: „Nu te mâhni, nici nu te întrista, că atunci când, fratele aceluia, i-ai dat haina ta, Eu am luat-o." Şi s-a bucurat călugărul de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

O PIERDERE ATAT DE MARE...

La ce-mi foloseste oare
Viata asta trecatoare?
Daca mi-o petrec in rău,
Departe de Dumnezeu?

La ce-mi foloseste, frate,
Să am bani să am de toate,
Cand nimic nu voi lua,
Din lume cand voi pleca?

La ce-mi foloseste mie
Să am mare bogatie,
Cata vreme eu traiesc
Far` de Fiul cel Ceresc.

De-as avea toata stiinta,
Dar de-mi va lipsi credinta,
In zadar m-am ostenit,
Caci nimic n-am folosit.

Dar eu stiu ca toate-s bune,
Atunci, cand prin rugaciune,
Mă apropii tot mereu,
De prea Bunul Dumnezeu.

Porunca regelui

Se povesteşte din vechime că un rege voia să construiască o catedrală măreaţă spre gloria lui Dumnezeu. Niciun alt om nu avea voie să contribuie cu bani la această construcţie. Toată lucrarea voia s-o facă din avuţia sa proprie. Când se termină construcţia, dădu ordin să se scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte: "Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi dimineaţa toţi înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui, ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie schimbat. A doua zi se repetă povestea.
Atunci regele recunoscu că purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaş sfânt. Ordonă să fie căutată femeia şi să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând. "Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prieteneşte. Ai contribuit cu ceva la construcţia acestei catedrale, cu toate că era interzis acest lucru?". Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui şi-i spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câştig pâinea cea de toate zilele torcând. Totuşi am economisit câţiva bani şi cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoşteam porunca ta şi mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puţină iarbă şi am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am îndeplinit dorinţa şi totuşi nu am încălcat porunca ta!".
Şi regelui îi păru rău de egoismul său şi-i dădu femeii atâţia bani, încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.