Un tanar l-a intrebat pe duhovnicul sau:

- As vrea sa cunosc cat mai multe despre credinta si religie. Am citit multe carti, dar nu stiu care sunt adevarate si care nu. Unele spun intr-un fel, celelalte altfel, eu ce sa mai cred ?
- Fiule, cea mai mare ispita este cea care iti incearca credinta cu tot felul de idei frumos spuse, dar golite de duh. Ti-ar placea ca cineva sa-ti daruiasca un mar tare frumos, dar cand vrei sa-l mananci sa vezi ca inauntru-i tot viermanos si stricat ? Ar mai fi marul acela bun de ceva ? Asa sunt si unele carti: tin mintea ocupata cu tot felul de idei, dar nu hranesc si sufletul.
Citeste cat mai mult, dar cauta sa fii asemenea albinelor, ce trec din floare in floare si culeg doar nectarul, nu si alte lucruri inutile. Culege si tu, la randul tau, nectarul cartilor, cauta ce-i folositor in ele si, de vei sti sa gasesti adevarul in carti, vei sti sa-l gasesti si in viata.
Mintea noastra judeca dupa cele lumesti si nici pe acestea nu-i in stare sa le cuprinda. Cele ceresti nu pot fi gasite astfel. Nu cauta cu mintea ceea ce trebuie sa cauti cu sufletul, fiindca cele ale sufletului numai cu sufletul le poti afla. Si tine minte: degeaba citesti despre credinta, daca nu traiesti in credinta!

Urmele paşilor

    La o închisoare era un criminal condamnat pe viaţă. Mâinile şi picioarele îi erau în lanţuri, căci era considerat foarte periculos. Maşina poliţiei a adus noi condamnaţi. Între ei era şi fiul criminalului, condamnat şi el pe viaţă pentru crimă. Şi el avea mâinile şi picioarele în lanţuri. Aşa s-au întâlnit tatăl şi fiul. Tristă întâlnire! Fiul şi-a ridicat mâinile înlănţuite spre tatăl şi l-a întrebat: Pentru asta m-ai adus pe lume? Bătrânul s-a roşit la faţă şi a lăsat să-i cadă capul pe piept. Nu a răspuns niciun cuvânt. În multe cazuri, copiii fac ce văd rău la părinţi. De aceea să ne gândim toţi care suntem părinţi: PE CE CALE MERG PAŞII NOŞTRI? Aceasta este o întrebare esenţială pentru fiecare familie. De răspunsul coresc depind multe lucruri pe care copiii le imită. Sfântul Apostol Pavel a călcat pe urmele Mântuitorului şi a putut spune: De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos (1 Corinteni 4:16; 11:1). Cine merge pe urmele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este unul care urmează binele şi poate lăsa în urmă un exemplu pentru ceilalţi.

Osteneala mamei

 În osteneala mamei stă prezentul şi viitorul naţiei.... Cineva a întrebat un preot: Ce ne lipseşte să dăm unui om o educaţie corectă? Iar preotul a răspuns: MAMA! Că dincolo de ce dă societatea unui om, sămânţa primă este pusă în suflet de mamă. Mărul acru face mere acre Când tăiem un pom i se usucă ramurile. Când însă îl udăm la rădăcină, ramurile sunt verzi. La fel şi părinţii. Când tatăl şi mama, care sunt rădăcina copiilor, ţin post, se roagă, fac milostenie, merg la Biserică şi fac fapte bune, Dumnezeu îi păzeşte pe copiii lor. Încă când părinţii păcătuiesc, Dumnezeu îngăduie să le moară copiii şi-i aruncă împreună în iad. Un măr face mere acre. Cine este de vină mărul sau merele? De aceea, noi părinţii, care suntem mărul trebuie să ducem o viaţa virtuoasă, ca să se ne bucurăm că merele sunt dulci (Sfântul Cosma al Etoliei).

Fluturele

          Cu gândul la mulţi tineri din vremea noastră care aşteaptă totul pe de-a gata, dar şi cu gândul la părinţii care „din bunătatea rău- înţeleasă“ fac şi treaba copiilor (nelăsându-i pe aceştia să înveţe să se descurce singuri), consemnăm o splendidă istorioară: Un om a avut curiozitatea să vadă cum un fluture, de-abia metamorfozat din crisalidă, se căznea să-şi iasă din gogoaşă printr-o deschizătură mică. Timp de câteva ore nu s-a întâmplat nimic. Atunci omul, din BUNĂTATE, a luat o foarfecă şi a lărgit deschizătura, prin care fluturele a ieşit cu uşurinţă. Omul a vrut să-l vadă şi zburând, dar a trebuit să constate că noua fiinţă nu va putea niciodată să zboare şi că-şi va petrece tot restul vieţii târându-se prin preajmă. Şi a înţeles un fapt esenţial: Dumnezeu anume îi rânduise fluturelui o deschizătură mică, pentru ca, prin eforturile lui prelungite de a o lărgi, sevele din trup să fie împinse în aripi spre a le maturiza şi a le face apte de zbor. Şi iată cum, oferind totul pe de-a gata, bunătatea neînţeleaptă creează un handicapat. Şi a zis omul: „Am cerut de la Dumnezeu putere, iar El mi-a dat obstacole pe care să le trec. I-am cerut pricepere, iar El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, iar El mi-a dat semeni nevoiaşi pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat TOT ce mi-a trebuit.“

Faptul de a dărui nu te face mai sărac

Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte multumit de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune. 

`Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea cu ce vei mai rămâne`, îi spuse norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui. 

`Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic`, îi spuse din nou norul negru. Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe, aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau nevoie de ele. Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din faţa soarelui şi se fărâmiţă. Soarele însă coborâ lent spre mare. 

Vorbele si faptele tale bune dăruite nu te fac mai sărac. Dăruieste cu si din toată inima si tot sufletul, cu toată iubirea ta. În loc să sărăcesti te vei îmbogăti, dar nu material, ci duhovniceste. Dăruind vei dobândi!

Grâul vecinului

Doi ţărani aveau o arie comună pe care îşi semănau grânele. Unul dintre ei era necinstit, iar celălalt era plin de bunătate.
Odată, ambii treierându-şi grânele în aceiaşi zi, fiecare dintre ei şi le-a lăsat în arie până în ziua următoare. Cel necinstit, vrând să fure peste noapte din recolta vecinului său, s-a dus de cu seară în arie şi a acoperit recoltele, pe care urma să le fure, cu o pătură, pentru ca în întunericul nopţii să recunoască mai uşor grămada din care urma să fure.
Întâmplător, venind şi celălalt ţăran la arie şi văzându-şi grânele acoperite, a pus gândul cel bun şi a zis: ,,Ce om bun este vecinul meu, uite a acoperit grânele mele ca nu cumva să le plouă peste noapte, dar nu vreau nici eu să fiu mai puţin cinstit, mai bine să se strice grâul meu”, şi luând pătura a pus-o peste grâul vecinului.
Noaptea, mergând în arie şi pipăind după pătură, hoţul şi-a umplut sacul din grămada acoperită, care de fapt era grâul lui.
Acest lucru l-a constatat şi hoţul în zorii zilei următoare şi mult s-a ruşinat.
Acest om, deşi n-a furat din grâul vecinului, rămâne tot hoţ, deşi nu cu fapta, totuşi, prin intenţie el a păcătuit ca şi cum ar fi furat de la vecinul său!... 

Pietrele preţioase

 

O doamnă foarte avută, căreia îi plăceau nespus de mult pietrele scumpe, cu care umbla mereu împodobită, s-a abătut odată şi pe la o moară. Văzând-o astfel împodobită, morăriţa, o femeie cinstită şi evlavioasă, nemaivăzând vreodată astfel de podoabe, a întrebat-o ce fel de pietre sunt acelea pe care le poartă şi ce foloase îi aduc ele. 

Vanitoasa doamnă i-a spus ca sunt diamante, nişte pietre foarte preţioase, apoi însă a început a se plânge cum că de fapt acelea i-ar aduce mai mult cheltuială decât foloase, deoarece trebuie frecvent curăţate şi stă mereu cu frică, deoarece ar putea fi oricând atacată de hoţi… 

Atunci morăriţa, luând puţină îndrăzneală, i-a spus că şi ea are două pietre extrem de preţioase, moştenite de la tatăl şi de la bunicul ei, şi care le-au adus mari foloase, atât lor cât şi ei. 

Atunci, doamna vanitoasă, vrând să afle ce fel de pietre avea morăriţa a rugat-o să i le arate şi ei, iar morăriţa prinzând-o de mână i-a arătat cele două pietre ale morii spunându-i: 

- Iată, diamantele moştenite de la tatăl meu, cu acestea şi-a câştigat traiul bunicul şi cu tatăl meu şi tot ele îmi procură şi mie un trai îmbelşugat!... 

Fiecare pentru el

Era într-un sat o creştină care nu lipsea duminica de la biserică, dar soţul ei nu vroia să meargă, deşi era un om cu frică de Dumnezeu, se ferea să nu facă rău la nimeni, se ruga şi el acasă. Când îl ruga soţia să meargă la biserică, îi răspundea: « Nu te duci tu şi pentru mine, la ce să mai merg şi eu!? » Dar ea se ruga cu lacrimi şi cu metanii ca să meargă şi soţul ei la biserică. Şi iată că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea dându-i un vis cu tâlc soţului ei. Parcă muriseră amândoi şi mergeau pe o pajişte verde. Mergând aşa mereu şi tot urcând prin locuri necunoscute, au ajuns la porţile unei cetăţi frumoase care deodată se deschid şi apare un înger luminat. Îngerul pofteşte pe soţie înăuntru, dar când a vrut să păşească şi el, l-a oprit zicând:  « Nu e nevoie să mai intri şi tu, că intră soţia şi pentru tine aici! Tu pleacă!” Şi a închis porţile. Când s-a văzut singur, a început să plână căindu-se că a pierdut raiul. În acest zbucium s-a trezit, s-a închinat şi a zis: « Bine că a fost un vis!” A sculat-o pe soţie, i-a povestit visul şi de acum nu mai zicea să se ducă ea şi pentru el. De multe ori pleca chiar înaintea ei la biserică.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2013/07/

"Stau la uşă şi bat…"

Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: "Iată Eu stau la uşă şi bat." Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se duse către uşă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- "Ce vrei să faci?".
Copilul răspunse:
- "Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă".
Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.
Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi cu dragoste: "Iată Eu stau la uşă şi bat."

N-AM TIMP

Era un creştin, care, ori câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...”

- Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?

Iar el îi răspundea:

- N-am timp, părinte!

Altădată, părintele iar:

- De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule?

Şi el, la fel:

- N-am timp, părinte…

Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.

Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viaţa, zicând:

- Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit!

Atunci părintele, cu glas blajin, i-a zis:

- Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii…

- Şi unde l-aş putea găsi, părinte?

- Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui…

Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii. 

Dăruind, vom dobândi

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...

Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul -  pentru că el creşte fazani..."

În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.

Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Numai aşa dăruind, vom dobândi.

Calugarul si pasarea (Nestemate duhovnicesti II)

Un tânăr călugăr obişnuia în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la treburile zilnice, să se roage. Dar de fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune o mică pasăre venea la geamul lui şi începea să cânte. Cu cât călugărul se ruga mai intens cu atât mica pasăre cânta mai tare şi mai alert.

Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când călugărul supărat că niciodată nu putea să se roage în linişte îi spuse lui Dumnezeu:

- Doamne, fă să fie linişte, să-ţi pot trimite rugăciunea mea!

În acel moment pasărea zbură de la geam şi se făcu o linişte deplină. Călugărul fericit se întoarse în camera lui şi căută să se roage. Dar de fiecare dată când începea o rugăciune, gândul îi zbura la treburile zilnice pe care le avea de obicei de îndeplinit şi uita de rugăciune.

Neştiind ce să facă, se duse la stareţ şi-i povesti tot ce s-a întâmplat. Atunci stareţul îl întrebă:

- Înainte, când te rugai, şi pasărea era la geamul tău, reuşeai să-ţi termini rugăciunile?

- Da, reuşeam!

- Acum ce te opreşte să le termini?

- De fiecare dată când încep o rugăciune, îmi vin în gând toate îndatoririle pe care le am şi uit de rugăciunea mea.

- Vezi tu, pasărea venea şi-ţi cânta la geam tocmai ca să-ţi alunge gândurile rele şi să te poţi concentra la rugăciunea ta. Prin cântecul ei îţi făcea rugăciunea mai uşoară pentru că nu aveai timp să te gândeşti şi la altceva decât la cum să-ţi termini rugăciunea fără să te laşi deranjat de cântecul ei. Şi dacă ai fi ascultat cu atenţie, ai fi observat că pasărea cânta cu atât mai intens, cu cât te rugai tu mai intens. Astfel se ruga şi ea cu tine Lui Dumnezeu şi rugăciunea ajungea mai repede în cer, fiind purtată pe aripile ei micuţe.

Generalul

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

Atâta pot, atâta fac…

In timpul unei predici în care preotul făcea referire la purtarea baticului de către femei în biserică, o femeie vopsită strident a iesit afară, plictisită.

După slujbă, femeia de la pangar a întrebat-o:

– Iertati-mă că vă întreb, dar de ce la unele predici stati la locul dumneavoastră, iar alteori, asa cum s-a întâmplat azi, iesiti?

– Este mai bine pentru mine să ies, ca să am osânda mai mică. Oricum, nu voi purta niciodată batic. Si decât să ascult si să nu port, mai bine nici să nu ascult.

– Mai bine stăteati si ascultati, că poate cuvintele părintelui vă puneau pe gânduri.

– Ce să mă pună? Eu stiu precis cât vreau să trăiesc după cum învată Biserica si cât vreau să trăiesc după cum mi se pare mai bine. Îmi cunosc slăbiciunile si păcatele, si mă lupt cu ele atât cât pot, fără să fortez. Atâta pot, atâta fac.

Femeia de la pangar i-a răspuns:

– Eu cred că, dacă ati vrea să aflati mai mult, ati putea mai mult si ati face mai mult.

– Nu, nu cred.

– Ba da. Dacă vă gânditi numai la neputintele care vă apasă, fără să vă dati seama că Dumnezeu vă poate da puterea de a le birui, pierdeti tocmai unirea cu Dumnezeu.

– Si ce vreti acum, să port batic cum purtati dumneavoastră?

– Nu mă întelegeti gresit. Dacă ati fi stat la predică, ati fi înteles că nu acesta a fost rostul predicii, de a convinge unele femei să poarte si ele batic. Scopul predicii a fost de a ne convinge pe fiecare să trăim asa cum ne cere Dumnezeu. Femeia nu se mântuieste dacă poartă batic, nu baticul o mântuieste pe femeie, asa cum nici barba nu îl mântuieste pe bărbat. La femeie, baticul nu este o dovadă de virtute, este însă o dovadă a alegerii unui mod de viată. Când femeia este supusă bărbatului său si trăieste astfel încât să Îi placă lui Dumnezeu, ea nu simte purtarea baticului ca o povară, ca un canon. Îl simte ca o medalie: e un mod de a mărturisi o filosofie de viată. Dar când femeia poartă batic, însă trăieste cum nu trebuie, baticul nu este decât o dovadă de fariseism.

– Ei, dacă as fi stat la predică, poate m-ar fi convins si pe mine să port batic.

– Dar v-am spus că nu acesta este scopul predicii. Pe viitor ar fi bine încercati să stati si la predicile care nu vi se par potrivite pentru dumneavoastră, că poate o să vă schimbati punctul de vedere.

– Ce folos să stau, dacă nu vreau să renunt la ideile mele?

– Stati, stati, că poate auzind cuvintele mântuirii o să vi se mai înmoaie inima. Mai bine să stati si să le auziti, dacă tot ati venit la biserică, decât să vă plimbati în jurul bisericii. Că tot auzindu-le, o să trebuiască până la urmă să vă hotărâti: ori rămâneti cu ideile dumneavoastră, si atunci nu are rost să mai veniti la biserică, ori veniti la biserică, si atunci veti încerca să păstrati din ideile pe care le aveti numai ce merită păstrat, numai ce vă este de folos pentru mântuire. Că asa, au venit multi până la sfârsitul vietii lor la biserică, si cu trupul credeau, dar cu sufletul nu. Si formalismul nu mântuieste.

– Si dacă vin si ascult, nu se poate să rămân tot formalistă?

– Ba se poate, normal că se poate, dar mai mari sanse de îndreptare are cel care ascultă cuvintele mântuirii decât cel care stă departe de ele.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „Părinte, umblu la bătrâni si ei îmi vorbesc de mântuirea sufletului meu si nimic nu pricep din cuvintele lor! Ce să fac? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme ce nu fac nimic si sunt cu totul în necurătie?”. Si avea bătrânul două vase goale si i-a zis: „Mergi de adu un vas din acelea si toarnă untdelemn si, clătinându-l, varsă-l si pune-l la loc!”. Dacă a făcut asa de două ori, i-a zis: „Adu-le pe amândouă acum si vezi care este mai curat!”. I-a răspuns fratele: „Mai curat este cel în care am turnat untdelemn”. I-a zis bătrânul: „Asa este si sufletul! Chiar dacă nu va tine minte nimic din cele ce întreabă, tot mai mult se curăteste decât cel ce nu întreabă nimic”

Extras din Danion Vasile, Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004

DUMNEZEU INCEARCA PE CEI CEI IUBESTE

”A fost odata ca niciodata un batran intelept, taietor de lemne ce traia intr-un satuc aproape de granita cu Mongolia.

Intr-o zi, calul sau preferat, o frumoasa iapa alba sari gardul si trecuse in mainile dusmanului. Prietenii au venit sa-l consoleze:

- Ne pare rau de calul tau… ce veste rea.

Batranul le spuse:

- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.

Dupa o saptamna, in timp ce omul privea pe fereastra, a vazut ca iapa sa se intoarce alaturi de un armasar alb. Prietenii lui erau entuziasmati de asta data:

- Ce cal frumos, ce veste buna!

Raspunsul batranului i-a socat iarasi:

- De unde stiti ca e o veste buna?! S-ar putea sa fie o veste rea.

A doua zi, singurul copil pe care-l avea a incalecat frumosul armasar. Acesta l-a aruncat jos, a cazut rau si si-a rupt piciorul. Din nou a fost vizitat de prietenii sai. Plini de compasiune i-au spus:

- Ne pare tare rau, ce veste rea!

Batranul, intru intelepciunea lui, zise iarasi:

- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.

La putin timp dupa acest eveniment a izbucnit razboiul dintre China si Mongolia. Armata chineza si-a trimis oamenii sa ii inroleze obligatoriu pe tineri. Toti tinerii din zona au murit, in afara de baiatul taietorului de lemne care nu mersese la razboi din cauza piciorului rupt.

Atunci, batranul zise prietenilor sai:

- Vedeti, lucrurile pe care voi le-ati considerat bune au fost de fapt rele, iar lucrurile care parusera rele au fost bune.

Sa nu ne pripim niciodata in a da verdicte. Sa nu desconsideram incercarile din viata noastra. Sa nu ne plangem de incercari, si mai ales, sa nu-l invinovatim pe Dumnezeu. Daca vom ramane credinciosi, vom putea privi inapoi cu recunostinta.

Tot ce ni se intampla are un inteles imediat, pe termen scurt si un alt inteles dupa un timp oarecare”.

Călătorul sărac

Un biet călător sărac ceru sălaş la casa unui bogat zgârcit.
– Mergi de aici, se răsti bogatul, căci doar casa mea nu-i un han la drumul mare pentru călători!
– Îngăduie-mi, te rog, răspunse săracul, să ţi pun trei întrebări şi apoi voi pleca în drumul meu.
Cine a locuit aici înainte de dumneata?
– Tata.
– Dar înainte de dânsul?
– Bunicul.
– Şi, după dumneata, cine va locui aici?
– Fiul meu.
– Precum se vede, zise săracul, aici în casa asta nu stă nimeni de statornicie. Se duc unii şi vin alţii. Nişte călători sunteţi şi dumneavoastră, iar casa asta e un han în care ar trebui să primiţi şi pe cei săraci.
Cuvintele săracului străpunseră inima bogatului zgârcit. Din acea clipă, n-a mai respins pe săraci, ci s a făcut un izvor de milă şi milostivire pentru ei.