JUDECĂȚILE LUI DUMNEZEU

(poveste pentru copiii de toate vârstele)
de Preot Sorin Croitoru

Dragii mei, a fost odată
În cetatea-'ndepărtată
O femeie preasăracă:
Nu știa ce să mai facă
Pe copii ca să-i hrănească..

Nu știa ce să le deie
Amărâta de femeie,
Să le pună de mâncare,
Căci erau în număr mare..
Nu sorbeau nici bine zama,
Că plângeau din nou la mama!

Creatorul Cel din ceruri,
Cu-a Sa sfântă rânduială
Hotărî să o lovească
Pe femeie cu o boală
Nu ușoară, ci urâtă,
De-o plângeau de zor copiii
Pe săraca amărâtă..

Ba în zilele acelea
Cel Atoateștiutor
Îl chemă pe dată-'n ceruri
Pe-al ei înger păzitor:
"Sufletul acelei mame
Să-l aduci într-o clipeală,
Că M-am hotărât pe dânsa
Să o scap de osteneală.
A trăit destul săraca
În durere și în chin.
Acum vreau s-o duci în Raiul
Fără lacrimi și suspin".

Auzind acea poruncă
Sfântul înger năucit,
Ezitând rosti atuncea
Un "Da, Doamne" bâlbâit..

Într-o clipă iar coboară
În căsuța cu durere,
Unde mama suferindă
Viață-'n rugăciune cere..

Ce mai vaiete acolo,
Cum plângeau sărmanii prunci..
Îngerul, zdrobit de milă,
Zise-'n mintea lui atunci:

"Niciodată până astăzi
N-am fost neascultător,
Dar să-mi fie cu iertare:
Eu femeia n-o omor"!

Deci privind încă o dată
Spre cea care zace-'n boală,
El în ceruri se întoarce
Abătut, cu mâna.. goală!

Când îl vede Creatorul
Fără suflet, încruntat
Își întreabă slujitorul:
"De ce nu M-ai ascultat"?

Îngerul răspunde-atuncea
Cu o voce preaumilă
Și cu ochii plini de lacrimi:
"Eu.. n-am mai putut de milă.."

"Bine, îi răspunse Domnul,
Care va să zică Eu
Nu am fost de data asta
Milostiv, cum sunt mereu?..

Nu te pedepsesc pe tine,
Nici nu te alung din cer
Cum l-am alungat odată
Pe trufașul Lucifer!

Ia' coboară-te în mare
Unde-i apa mai adâncă
Și să-mi zici ce vezi acolo,
Ridicând cutare stâncă"!

A plecat în mare grabă
Îngerul ascultător,
Într-o clipă e în mare,
Căci e iute de picior!

"Văd aici o pietricică"..
"Crap-o-'n două Eu îți zic,
Și să-mi spui ce vezi în mijloc".
"Doamne, văd.. un vierme mic".

"Spune-Mi, cine-l ține-'n viață,
Spune-Mi, cine îl hrănește?
Oare nu sunt Eu Acela
Ce pe vierme îl iubește?

Dacă-'un amărât de vierme
Eu așa îl îngrijesc,
Pe copiii muribundei
Oare o să-i părăsesc"?

Îngerul atuncea plânge:
"Iartă-mă, Stăpâne bun,
Cât de rău acum îmi pare,
Nici măcar nu pot să-Ți spun"!

Într-o clipă sfântul înger
Se întoarce la bordei,
Unde plâng nevoie mare
Doisprezece puradei.

Fără nici o ezitare
(Cum făcu la început..)
Smulge sufletul din mamă,
După cum i-a fost cerut.

Și zburând cu el spre Ceruri,
Se gândea, urcând cu pace,
Că Atoatețiitorul
Știe pururea ce face!

Îngerașul cu pricina
Duse sufletul smerit
Sus, în Raiul desfătării,
Unde-i Domnul Cel slăvit..

Vă imaginați acuma,
Când măicuța a murit,
Pe ce plâns și tânguială
Mititeii s-au pornit?..

Se-auzea din depărtare
Plânsul lor nepotolit!
Deci trecând atunci pe-acolo
O caleașcă, s-a oprit.

Coborî o boieroaică
Toată numai diamante,
Toată îmbrăcată-'n blănuri
Și-alte haine elegante..

Auzise de afară
Plânsul pruncilor din casă
Și întârziindu-și drumul,
Se oprise curioasă.

Când intră cu servitorii,
Își dădură iute seama:
Doisprezece prunci de-odată
O plângeau de zor pe mama!

Și cum doamna cea bogată
Avea fire creștinească,
Hotărî să-i ia pe dânșii
La conac, ca să îi crească.

Îi purtară-'ntâi de grijă
Moartei, după rânduială,
Și o plânseră pe dânsa
După dreapta socoteală.

După multă osteneală,
Terminându-și lungul drum
Au trăit în fericire
(Poate mai trăiesc și-acum..)

Atunci îngerul din ceruri,
Văzând tot ce s-a-'ntâmplat,
Pe Dumnezeiescul Tată
În cântări L-a lăudat!

Scris-am povestirea asta
Pentru mari și pentru mici.
(Celor mici să le-o citească
La culcare-ai lor bunici

Că așa-mi citea bunica
Pe când prunc eram și eu,
Și mă minunam de marea
Grijă a lui Dumnezeu..)
amin

Provocarea lui Dumnezeu

 De ce există atât de mult rău în lume şi Dumnezeu nu opreşte violenţa?

Într-o carte este descris următorul episod:

"Odată s-au adunat oamenii, au ieşit în câmp şi L-au provocat pe Dumnezeu:
-Dacă existi, Dumnezeule, atunci de ce domneşte răul în lume, de sunt atâtea războaie, omoruri, violenţă şi hoţii?
Dumnezeu i-a întrebat:
-Vouă vă place asta?
-Sigur că nu.
-V-am dat voinţă liberă, atunci de ce vă războiţi, violaţi şi furaţi?"
Dumnezeu nu crează răul.
Oamenii fac acest lucru. Molile "se nasc" în haine şi apoi le mănâncă. Fierul "naşte" rugina, care îl mănâncă apoi.
Omul dă naştere răului şi acesta îi mănâncă sufletul. Atunci când păcătuieşte şi nu-i pare rău (păcătuieşte cu fapta, cu cuvântul, cu gândul), omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiţi-vă câţi oameni au păcătuit!
Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se şi întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundaţii, războaie.
(Părintele Ambrozie Iuraslov) 

Crucea

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoa­ră. Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ I-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. „Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe care îmi va fi uşor să o port!”. Dar îndată după ce a ridicat-o crucea, a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită; aurul şi pietrele preţioase sclipeau de-ţi luau ochii, dar greutatea era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. „De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a ex­clamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridi­când-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne. În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nicio podoabă, care nu se remarca nici prin forma deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul iu­bire. Ridicând-o a putut să o poarte şi să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat şi altceva: şi-a dat seama că acea cruce era cea pe ca­re o purtase până atunci şi care i se păruse grea. Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoile şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţi­lor noştri. Suferind de lipsuri materiale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietre­le scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat bogaţilor. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei feri­ciri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în sufe­rinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

 Extras din Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 131

Sase pui si-o biata mama

Mai de mult, o rândunica avea-n cuibu-i sase pui
Si privea la ei sarmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -sageata- cautând, pe deal si vai,
Hrana pentru puii sai
Si-n iubirea-i nu odata
S-a culcat ea nemâncata,
Dar destul de fericita ca nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarma vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândra mama decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi ca puii se facusera voinici,
Si n-a mai avut odihna nici cât ai clipi, sub soare,
Pâna când, pe fiecare pui nu l-a-nvatat sa zboare,
Dar, când toti puteau sa plece încotro voiau sub slava,
Rândunica, istovita, a cazut în cuib bolnava
Si cu ochii plini de lacrimi tinta-n ochii fiecui,
Zise celor sase pui:
Dragii mamii, eu de-aseara, simt în inima un cui:
Aripile greu ma dor
Si nici vorba sa mai zbor...
Dumnezeu mi-a dat putere, - oricât am avut nevoi, -
Sa gasesc într-una hrana pentru voi...
Astazi fiindca sunt bolnava, dragii mamii, se cuvine, -
Mari cum v-a facut maicuta, sa-ngrijiti si voi de mine
Si ca nimeni dintre puii-mi sa nu simta ca mi-e rob,
Fiecare, sa-mi aduceti, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre sase boabe milostive, ma vor tine
Pâna când o sa vrea cerul sa ma faca iarasi bine...
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei sase pui
Si-au adus, vre-o sase zile, fiecare bobul lui...
Mai departe însa puii, - beti de-al slavilor înalt, -
Fiecare-având nadejdea ca-i va duce celalalt, -
N-a mai dus nici unul bobul si, uitata mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfânta rândunica.
Si-a ramas apoi povestea trista, neluata-n seama,
Orisicui ai sta s-o spui,
Ca o mama îsi hraneste:sase, opt sau zece pui,
Însa zece pui, adesea, nu pot toti hrani o mama.

Vasile Militaru

FURT IN TIMPUL SPOVEDANIEI

" - Parinte, fur, spunea un hot de buzunare la spovedanie si care nu ezita, in timp ce se spovedea, sa fure ceasul de la mana parintelui duhovnic, fara ca acesta sa simta sau sa observe ceva.
 - Copilul meu, hotia este pacat. Sa nu mai faci, fiindca asa spune porunca a 8-a: "SĂ NU FURI!".
- Stiu, parinte, dar sunt impatimit! Uite, chiar acum am furat un ceas, ia-l sfintia ta! Desi parintele si-a dat seama ca era ceasul de la mana sfintiei sale, totusi i-a spus:
 - Nu, copile, nu mi-l da mie. Da-l celui de la care l-ai luat.
 - Dar i-l dau si nu vrea sa-l ia.
 - Atunci tine-l pentru tine!
 - Multumesc, parinte!
 Hotul si-a bagat ceasul parintelui in buzunar si a plecat iar la furat".
 Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieti. Panza, este SUFLETUL, culorile, sunt VIRTUTILE, iar modelul pe care noi trebuie sa-l "copiem", este IISUS HRISTOS, MANTUITORUL.
        AMIN si ALILUIA!
                                                                                                                   Preot Ioan.

Migdalul

     Un migdal crescuse drept şi privea cu mândrie la crengile sale. Într-o zi, o ciocănitoare poposi pe ramurile acestui migdal. Îşi puse urechea la coaja copacului şi auzi zgomotele multor viermişori. Cu ciocul său ascuţit făcu numaidecât o gaură în tulpină, scoase viermişorii afară şi-i răpuse.

Migdalul se supără. Lui îi plăcea ca în ramurile sale să se aşeze şi să se odihnească numai papagali multicolori şi alte păsări încântătoare la vedere şi la auz. Vizita ciocănitoarei deloc nu l-a încântat. Pe lângă faptul că era prea sobră la vedere, pe deasupra îl mai şi înţepa şi-i făcu o gaură în tulpină. De aceea nu putea s-o suporte şi-a tot ocărât-o, până când ciocănitoarea zbură în altă parte.

Viermişorii creşteau din ce în ce mai mult, se înmulţiră şi treptat-treptat distruseră miezul tulpinii. Dar migdalul nu simţi nimic. Într-o zi veni vântul şi-l trânti la pământ, iar sfârşitul i-a fost într-un cuptor încins, părăsit de toţi papagalii.

Aşa sunt şi unii oameni, precum migdalul. Nu le place să fie “înţepaţi”, ci doar lăudaţi. Ei se simt bine în compania “papagalilor”.

www.popasduhovnicesc.ro