Ministru si nevinovatii

Un ministru se prezintă odată în inspecţie la o temniţă. După ce inspecteaza bunul mers al instituţiei, trece apoi în revistă şi pe cei deţinuţi. Se interesează de soarta lor şi de păsurile lor.

- Dumneata cum ai ajuns aici?

- Sunt nevinovat, domnule ministru! Lucrurile stau aşa şi aşa. Am fost judecat pe nedrept.

- Dar cu dumneata?

- Şi eu, domnul ministru, tot aşa. Alţii m-au cumpănit să ajung aici. Sunt nevinovat!

- Şi dumneata?

- Tot satul ştie ca am fost omul cel mai de treabă. Numai întămplător eram şi eu atunci la crâşmă. Lucrul stă aşa şi aşa. Eu sunt nevinovat!…

Şi tot aşa, al patrulea deţinut, al cincelea, al şaselea, al zecelea etc. Numai un biet ocnaş stătea la o parte smerit şi cu capul plecat

- Dar cu dumneata, ce-i? îl întreabă ministrul.

- Eu, domnule ministru – zise robul smerit şi plângând – am fost un hoţ şi-un talhar şi sufăr după dreptate. Pentru blăstămăţiile mele… Sunt un ticălos şi-mi iau acum pedeapsa ce mi se cuvine.

Atunci ministrul, întorcându-se spre directorul temniţei, îi zise:

- Domnul director, cum ţii dumneata pe acest ticălos între drepţii ăştialalţi? Da-i drumul de-aici! Aici sunt numai oameni nevinovaţi. Şi locul acestui nevinovat nu este aici. Da-i drumul de-aici!

Şi astfel, vinovatul fu dat afară din temniţă, iar “nevinovaţii” rămăseră şi pe mai departe acolo…

Exact aşa se întâmplă şi cu creştinul care, făcând păcatul, îşi arată mereu “nevinovăţia” şi se apără mereu, în loc să-şi plângă greşeala cu amar. Face pe “avocatul” în loc să-şi plângă păcatul.

Toti cei ce-şi apără păcatul, în “tem­niţă” vor rămânea şi toţi cei ce-şi recunosc păcatul şi-l plâng cu amar, vor scăpa din temniţă şi pieirea sufletească.
sursa
https://www.facebook.com/OVIDIU.FLO?hc_location=group_dialog

Spovedania soacrei

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească. Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:


- Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?

- Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei.

Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.

- Înţeleg, zise părintele. Altceva?

- Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.

- Altceva, soră?

- Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.

Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.

- N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.

Dacă i se potriveşte şi altei „Tincuţe” istorioara aceasta, o rog să nu se supere şi să nu se mânie… din cauza mea, care mai rău ca o soacră vă tot pisez cu poveşti din astea.

SFANTA TREIME

   Un om ce calatorea in tovarasia unui preot, l-a intrebat asa: Parinte, nu inteleg cum de Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt Trei Persoane, unite, nedespartite, dar, fara a se amesteca una cu cealalta, adica, UNUL IN FIINTA, INTREIT IN PERSOANE. Bucuria mea, i-a raspuns preotul, sunt si lucruri mai presus de mintea noastra, insa, pentru a intelege, sa privim de exemplu soarele. Sa zicem ca DISCUL este Tatal, LUMINA care ne vine de la soare este Fiul, IISUS HRISTOS, ce a venit sa ne lumineze viata si sa ne scape de pacate. Apoi CALDURA, sa zicem este DUHUL SFANT, care cu dragostea Sa, ne incalzeste mereu sufletele inghetate de rautate si ne curateste pe noi de toata intinaciunea. Vezi tu bucuria mea, discul soarelui, lumina si caldura lui, nu sunt unul si acelasi lucru si cu toate acestea cele trei raman diferite cand vorbim despre fiecare. La fel si in Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, sunt unul si acelasi Dumnezeu, caruia noi credinciosii ne inchinam. Omul ca si toate celelalte vietati si lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatura si intelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Lui Dumnezeu, insa oamenii mandrii pacatuiesc indraznind sa creada ca nimic nu este mai presus de ei si ca toate mai devreme sau mai tarziu le sunt accesibile. Omul credincios stie insa ca nu mintea, nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
   Bucuria mea sa tii minte ca:

                            CINE NU CREDE IN SFANTA TREIME, NU CREDE IN NIMIC!

                                                                                                                                    Preot Ioan 🛎.

Zgârcitul

Un zgârcit fără pereche îşi îngropase banii în grădină. Însă într-o zi banii i-au dispărut din ascunzătoare, fiind înlocuiţi de hoţ cu o piatră mare.
- Offf, nefericitul de mine - se plânse el unui vecin - ce mă voi face acum?
Vecinul, după ce i-a ascultat cu răbdare văicărelile lui, i-a spus:
- Tu oricum, nu aveai de gând să te foloseşti vreodată de comoara ta, de aceea închipuie-ţi că piatra ce o ai în loc e şi ea tot o comoară şi deci, nu eşti mai sărac decât erai înainte!
- Chiar de-ar fi aşa cum zici tu, zise zgârcitul, totuşi nu am linişte când ştiu că hoţul e acum mai bogat decât mine. Gândul acesta nu îmi dă deloc pace… Mă face chiar să turbez de mânie…

Omul zgârcit mai are şi multe alte păcate tot la fel de grele, căci nu în zadar zice Psalmistul David: ”adânc pe adânc cheamă”, adică păcat pe păcat cheamă.

Tăranul sugubăt

Un ţăran sărac, şugubeţ din fire, pe nume Vasile, neavând bani, s-a hotărât să-şi vândă capra la târgul din apropiere. Atât avea şi el, o capră dolofană, dar cam râioasă. Ce şi-a zis: o vând pe asta, îmi iau una mai mică şi îmi rămân şi bani.
În drum spre târg, când să plece de acasă, se întâlneşte cu Ion, vecinul lui, mai sărac decât Vasile, care mergea tot într-acolo. Erau bucuroşi că au acelaşi traseu, fiindcă, ziceau ei, o să treacă timpul mai uşor.
Pe cale, Vasile, glumeţ, cum spuneam, ca să râdă de Ion, ce-i zice acestuia:
- Măi Ioane, dacă tu iei în spate capra mea şi o duci până la târg, ţi-o dau ţie…
Ion, care demult şi-ar fi dorit o capră ca a lui Vasile, l-a crezut şi n-a stat mult pe gânduri. A înşfăcat capra, cât era ea de grea, şi a pus-o după umeri. Vasile nu se aştepta la aşa ceva, fiind convins că Ion nu o poate duce.
Bietului animal însă nu prea îi convenea să stea în cârca lui Ion; s-a tot zbătut, l-a rănit cu copitele, l-a murdărit şi l-a umplut de râie. Pe la jumătatea drumului, Ion, transpirat, simţind că nu mai poate duce povara, îi zice lui Vasile:
- Măi Vasilică, uite ce m-am gândit, dacă iei tu în spinare capra şi o duci până la târg, jumătatea asta de cale care a rămas, nu ţi-o mai iau; rămâne a ta.
Auzind Vasile că-şi recuperează capra, ce şi-a zis în gând: e bine aşa, că dacă mă voi întoarce acasă şi fără capră, şi fără bani, mă omoară nevasta…
Şi iute luă capra din spinarea lui Ion şi o urcă la sine în cârcă.
Capra, tot neastâmpărata; l-a lovit, l-a rănit, l-a obosit, l-a umplut de râie şi l-a murdărit şi pe Vasile, la fel ca şi pe Ion.
După ce au ajuns în iarmaroc, amândoi epuizaţi, murdari, scărpinându-se după ceafă, ce-i zice Ion lui Vasile:
- Mă Vasile, pentru ce am cărat noi capra asta în spate şi ne-am murdărit, şi ne-am ostenit? căci suntem acum la fel cum am plecat de acasă, fiecare cu sărăcia lui…

Aşa se întâmplă şi la oameni, la creştini, când pleacă în călătoria vieţii: goi pleacă şi goi ajung la „iarmarocul cel de obşte”, numai că, pe parcurs, se ostenesc, se murdăresc, se rănesc, se umplu de „râie” şi îşi dau seama la capăt că sunt tot ca la început şi n-au avut nici un folos din toată osteneala.
Aşa că, fraţilor, să nu facem nici ca Vasile, adică să râdem, să-l batjocorim pe aproapele nostru, punându-i în spate poveri inutile, dar nici ca Ion, adică să râvnim la capra vecinului, ca să nu păţim ca ei…

Sărmanul Ion

           Era un om sărac, Ion, care, cu toate că era împovărat de copii şi de nevoi, nu cârtea niciodată împotriva lui Dumnezeu, ci mergea întotdeauna la biserică şi rugându-se, zicea: "lată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!”
Dumnezeu părea că nu-l aude, şi sarcina din spinarea lui Ion se făcea şi mai grea.
Şi cu cât Dumnezeu era mai surd la strigarea lui, Ion se făcea si mai mititel.
Şi iată că Ion muri - şi ajungând la poarta cetăţii veşnice, căzu în genunchi, şi asemenea cum făcea în biserică, zise şi acum: "Iată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!"
Atunci, poarta cerească se deschise, se arătară îngerii şi luând între ei pe Ion, îl duseră la picioarele Celui Veşnic.
Şi Dumnezeu îi zise: "lată-mă înaintea lui Ion pentru totdeauna!”

Tocmai fiindcă ai uitat...

Într-o noapte, un creştin neînsemnat şi smerit: a visat că, intrase în Paradis - şi că un înger îl ducea de mână.
Spăimântat, omul a zis:
- "Nu sunt vrednic să păşesc aici - căci n-am făcut nimic, ca să merit aceasta!"
Dar îngerul i-a spus:
- "Nu, aici se ştie ce-ai făcut"
- "N-am făcut nimic - şi nu sunt vrednic.”
Îngerul i-a zis:
- „Ai ajutat în ziua aceea pe fraţii tăi lipsiţi.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- „Ai păşit în casa văduvei şi-ai purtat darul milei.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- „Ai cercetat pe cei în suferinţă.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
- "Nu te-ai trufit, n-ai bârfit, n-ai ridicat glas de pâră asupra fraţilor tăi.”
- "Nu-mi aduc aminte.”
Dar îngerul i-a spus:
- "Fii liniştit. Tocmai fiindcă ai uitat tu, ţinem noi minte. Iar pentru tot ce-ai făcut, se cade acum să stai aici cu noi.”

Puterea pocaintei

Un oarecare tot gresea si tot se caia. Asa a petrecut intreaga viata. In cele din urma, s-a marturisit si a murit. Un duh rau a venit sa ia sufletul lui si a spus:
- E al meu!
Domnul insa a spus:
- Nu! S-a cait!
La aceasta, diavolul a raspuns:
- Chiar daca s-a cait, el a gresit mereu.
Atunci, Domnul i-a raspuns:
- Daca tu, rau fiind, iarasi il primeai, dupa ce el se caise inaintea Mea, cum dar Eu sa nu-l primesc, dupa ce el, gresind, iarasi s-a intors la Mine cu pocainta? Uiti tu oare ca esti rau, iar Eu sunt bun?

Visul

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: ,,Cine oare mă va mângâia pe mine, în ceasurile cele grele ale vieţii mele?”, şi cu acest gând a adormit.
În vis, i-a apărut un bărbat strălucitor şi mândru, care îi spuse:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt ştiinţa lumii acesteia.
Omul însă răspunse:
- Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul.
Apoi, veni şi o femeia orgolioasă şi atrăgătoare care-i zise:
- Eu îţi voi putea aduce mângâiere.
- Dar tu, cine eşti?
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul acoperindu-şi faţa să nu o mai vadă, îi spuse:
- O, te-am ascultat de multe ori, şi numai rău mi-ai pricinuit. Pleacă din faţa mea!
A mai venit apoi şi un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe care i-a spus:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar tu, cine mai eşti?
- Eu sunt Banul – Averea – Puterea.
- Piei din faţa mea, căci tu mi-ai adus cele mai multe şi grele suferinţe…
După ce plecă şi aceasta, apăru şi o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească şi o binecuvântată pace, care-i spuse cu glas cald şi blajin:
- Eu sunt Credinţa, şi glas bun îţi aduc de la Cel Ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi, şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…”
Omul se deşteptă, şi după câteva clipe de gândire îşi zise: Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma.
Şi într-adevăr, Credinţa i-a adus omului mângâiere în întreaga sa viaţă şi l-a însoţit până la mormânt.

S-a făcut singur

Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.

Într-o zi, acesta s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor deosebit de frumos.

A întrebat atunci pe vecin:

- Cine a făcut covorul acesta?

Gazda îi răspunse liniştit:

- Nimeni.

- Cum aşa nimeni?

Omul îi răspunse liniştit:

- Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur.

Necredinciosul s-a supărat:

- Văd eu că mă iei peste picior. Vorbeşti într-aiurea, vecine!

- Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui mereu că nu-i Dumnezeu şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?

Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a -nceput şi el a crede.

COVORUL ROȘU

O femeie foarte nevoiașă, trăia într-o mare sărăcie împreună cu nepoata sa foarte bolnavă.
Starea copilei se înrăutățea pe zi ce trecea nemaiavând medicamente dar nici bani să cumpere altele.
Cu multă durere în suflet, bunica, hotărî să o lase singură pe nepoțica ei și să meargă la oraș să caute ajutor. La singurul spital public din regiune i s-a spus că medicii nu se pot deplasa la domiciliu şi că ea trebuie să o aducă pe fată pentru a o examina. Era disperată pentru că ştia că nepoata ei, nici măcar nu se putea ridica din pat. A plecat şi trecând pe lângă o biserică, hotărî să intre.
Câteva doamne stăteau în genunchi spunându-şi rugăciunile. Îngenunche şi ea. A auzit rugăciunile acelor femei şi când a avut ocazia a spus şi ea cu voce tare :
-- Bună, Doamne, sunt eu, Maria! Uite Doamne, nepoata mea este foarte bolnavă. Eu aş vrea să mergi la ea şi să o vindeci. Te rog Doamne, notează adresa!
Doamnele erau foarte surprinse de asemenea rugăciune şi continuau să asculte.
--Este foarte ușor, zise ea, doar trebuie să urmezi un drum de piatră şi după ce treci un râu cu un pod, trebuie să mergi pe o cărare de pământ. Treci de magazinul de cadouri. Casa mea este ultima colibă din aia, mai dărăpănată.
Celelalte doamne erau foarte atente la această rugăciune și se abțineau să nu râdă.
Ea continuă :
-- Uite Doamne, uşa este încuiată, dar cheia se află sub covorul roșu de la intrare. Te rog, Doamne, tratează-mi nepoțica. Mulțumesc.
Şi când toate acele doamne credeau că a terminat, Maria mai adăugă :
-- Ah, Doamne, te rog, nu uita să pui cheia la loc sub covor că dacă nu, nu voi putea intra în casă. Mulțumesc, mulțumesc mult Doamne!
După ce doamna Maria plecă, celelalte doamne începu să murmure spunând :
-- Cât de deplorabil este să vezi persoane care nici măcar nu știu cum să se roage! ! !
Când doamna Maria a ajuns acasă nu mai putea de bucurie văzându-şi nepoțica stând pe podea și jucându-se cu păpușile.
-- Deja te-ai ridicat din pat ! strigă ea.
Şi copila privind-o cu seninătate, i-a spus :
Un medic a fost aici, bunico! Mi-a dat un sărut pe frunte și mi-a zis că o să mă fac bine. El era aşa de frumos bunico. Hainele Lui erau aşa de albe și părea că strălucesc.
-- A, mi-a mai spus să-ți zic că a fost uşor să găsească casa noastră şi că a lăsat cheile sub covor aşa cum tu i-ai cerut.

MORALA : DUMNEZEU NU VREA CUVINTE FRUMOASE, EL VREA CUVINTE SINCERE !!!
Sursa : Mantuirea sufletului

GRADINA SUFLETULUI

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară?
- Nu, părinte, trebuie să le ud ........
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni ......
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia ......
Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi.
Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare dragostei dumnezeieşti.
Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi
lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
"Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

DREAPTA SOCOTEALĂ..

   Un tanar a mers la preotul paroh si i-a spus:
 - Parinte, eu nu mai vin niciodata la Biserica. Preotul l-a intreabat:
 - Poti sa-mi spui care este motivul? Tanarul i-a raspuns:
- Aici, in Biserica, vad o femeie care barfeste despre alta femeie; domnul din fata nu citeste bine; cei din cor se cearta intre ei; in timpul Sfintei Liturghii unii oameni butoneaza telefonul mobil; fara sa mai aduc in discutie si faptul ca dupa ce ies din Biserica, unii dracuie, altii injura, fumeaza...
Preotul i-a spus:
- Ai dreptate. Dar mai inainte de a nu mai veni la Biserica, as vrea sa te rog ceva. Ia, acest pahar plin ochi, cu apa si inconjoara de trei ori Biserica, fara sa versi nici o picatura de apa din pahar. Dupa care, poti pleca. Tanarul a facut cele trei ture, asa cum i-a cerut preotul. Dupa ce a terminat, i-a spus:
- Parinte, am facut ce mi-ati spus. Preotul l-a intrebat:
 - In timp ce inconjurai Biserica cu paharul in mana, ai observat vreo persoana care o barfea pe alta? Si  tanarul: - NU.
 - Ai vazut persoane care butonau telefonul?
- NU.
 - Stii de ce? Erai concentrat asupra paharului pentru a nu varsa apa. Si in viata noastra e la fel. Cand inimile noastre se concentreaza pe rugaciunea catre Iisus Hristos, nu mai avem timp sa ne uitam la greselile oamenilor. Cei care parasesc Biserica din cauza crestinilor ipocriti, cu siguranta ca niciodata nu au intrat in ea pentru Iisus.

OMUL DIN IAD

Într-o zi, învăţătorul satului întâlneşte pe unul dintre săteni, care avea prostul obicei de a drăcui şi de a blestema la tot pasul. Tocmai îl auzise drăcuind şi îi zise astfel:
- Măi omule, după cum observ eu, îmi dau seama că eşti de loc din iad.
Săteanul, se miră şi zise:
- Cum aşa, se poate?
- Tocmai aşa, se poate foarte bine, răspunse învăţătorul. Dacă ai vorbi bulgăreşte, de unde ai fi?
- Din Bulgaria.
- Dacă ai vorbi turceşte, din ce loc ai fi?
- Din Turcia, bineînţeles.
- Dar dacă ai vorbi italieneşte, din ce loc ai fi?
- Din Italia, răspunse omul, dar nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, domnule învăţător.
Învăţătorul îl lămuri, zicându-i:
- Este foarte limpede; de vreme ce în iad este locul blestemelor, înjurăturilor şi sălaşul diavolului, tu care toată ziua înjuri şi blestemi, nu poţi fi din alt loc, decât din iad.
Omul, ruşinat, plecă în jos capul şi zise:
- De partea dumitale este dreptatea şi iată de azi făgăduiesc să nu mai blestem şi să nu mai înjur.

Noi, iubiţi oameni, de unde suntem? Nu cumva avem şi noi prostul obicei şi urâtul obicei de a blestema, înjura şi drăcui?!

Să ne ferim ca de foc de acest păcat al gurii ca să nu ajungem cu adevărat în chinurile iadului.

IMPĂRTĂSANIA ...

În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (sec. IV) trăia un bogat, care ţinea, împreună cu soţia lui, de erezia lui Macedonie. Odată, ascultând învăţătura sfântului, s-a pocăit şi s-a întors la adevărul Sfintei Biserici. Soţia lui însă, în timp ce din gură mărturisise credinţa ei în ortodoxie, inima ei trăia încă în erezie.
La o mare sărbătoare a Bisericii, când se obişnuia să se împărtăşească mulţi creştini, s-a întâmplat următorul fapt:
Soţia bogatului s-a dus pe ascuns la preoţii ereticilor să se împărtăşească. Dar nu s-a împărtăşit, ci luând în mâinile ei pâinea, a dat-o pe ascuns slugii ei să o păstreze fără ca cineva să-şi dea seama ce a făcut.
(La începuturile creştinismului, creştinii luau Sfintele Taine separat. Adică luau în mâna dreaptă Sfântul Trup şi după aceea, separat, Sângele Mântuitorului. Această ordine s-a schimbat se pare în secolul al VIII-lea, iar astăzi numai preotul se împărtăşeşte cu Sfintele Taine separat.)
Când mai târziu se săvârşea Sfânta Liturghie a ortodocşilor, femeia s-a dus împreună cu bărbatul ei să se împărtăşească. Când a venit rândul ei, a luat Sfântul trup din mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, însă nu s-a împărtăşit, ci a luat pe ascuns pâinea ereticilor.
Însă imediat s-a cutremurat de o minune. Pâinea ereticilor s-a transformat în gura ei în piatră. Femeia s-a înfricoşat. Cu o voce tare a povestit tuturor întâmplarea şi a crezut din tot sufletul în Biserica Ortodoxă. Sfântul Ioan Gură de Aur a aşezat acea piatră în chivot ca să amintească minunea.

Milostenia - nimic mai simplu

Un credincios mai nevoiaş îl întrebă pe preotul lui, zicându-i: ,,Părinte, cum poţi face milostenie când nu ai ce da?”.
Preotul răspunse: ,,Să luăm ca pildă pe Ioana cea din capul satului cu bărbatul ei şi cu cei trei copii. Ei sunt mai nevoiaşi ca dumneata, dar pentru că Ioana este o bună creştină, găseşte mereu prilej să facă milostenie. Să-ţi dau nişte exemple:
Ieri dimineaţă, Ioana văzând o bătrână cu o greutate cam mare de lemne în spinare, i le-a luat şi le-a cărat până a trecut dealul.
Tot ieri, vecina ei trebuia să plece la doctor, dar nu avea cu cine să lase copilul. Ioana s-a oferit, a luat copilul la ea şi l-a îngrijit împreună cu copiii ei.
O femeie bătrână, din vecini, a primit o scrisoare de la fiul ei din armată şi, cum nu ştia să citească, Ioana i-a citit-o cu răbdare şi dragoste, încât bătrâna nu mai putea de bucurie că băiatul ei este sănătos şi apreciat de superiorii lui.
După vreo două ceasuri, în faţa porţii ei doi tineri se certau dintr-o nimica toată, iar Ioana nu s-a lăsat până nu i-a împăcat, spunându-le că sunt creştini şi dacă nu sunt împăcaţi, supără pe Dumnezeu...
Iată iubire frate, câte milostenii poate face un om nevoiaş, dar numai să fii credincios şi milostiv. Aşa face un adevărat creştin.

Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ne spune şi ne asigură că sunt fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui, cu alte cuvinte, se vor mântui.